dânsul pe ton nepăsător. Ar fi foarte drăguț și loial din partea dumitale să nu-i vorbești lui Maxim de vizita mea. Nu știu de ce, cred că nu mă iubeşte prea mult, și aceasta ar putea pricinui neplăceri bătrânei Danny.

— Bine, zisei eu, cam stângace, bine, ne-am înțeles.

— Ești foarte loială. Aşadar nu ţi-ai schimbat părerea, nu vrei să faci o mică plimbare cu mine? Ei bine! La revedere. O să trec poate într-o zi să te văd. Coboară, Jasper, diavole. Totuşi e urât din partea lui Max să plece la Londra, lăsându-te astfel singură.

— Îmi place să fiu singură, spusei eu.

— Adevărat? Ce ciudat! Să ştii că nu-i bine. E cu totul împotriva firii. De cât timp eşti măritată? Trei luni, nu-i așa?

— Aproape.

— Ah, mi-ar plăcea să fiu căsătorit de trei luni cu o tânără nevastă care să mă aştepte acasă! Sunt un biet celibatar! râse din nou şi-şi trase şapca pe ochi.

— Rămâi cu bine, adăugă dânsul și mașina porni pe alee, pe când Jasper o urmărea din ochi, cu urechile plecate, cu coada între picioare.

— Hai, Jasper, zisei eu, nu mai face pe prostul.

Mă întorsei încet, spre casă. Doamna Danvers dispăruse. Sunai în hol. Aşteptai cinci minute, nimeni nu venea. Sunai din nou. Alice sosi, în sfârșit, nemulţumită.

— Doamna a sunat? întrebă ea.

— Da, Alice. Robert nu-i aici? Aș fi vrut să-mi servească ceaiul sub castan.

— Robert a plecat azi după-amiază și nu s-a întors încă, doamnă, răspunse Alice. Doamna Danvers i-a spus că vă întoarceţi destul de târziu pentru ceai. Frith a plecat și el, fireşte. Dacă vreţi numaidecât ceaiul, vi-l pot aduce eu, dar cred că nu-i încă patru și jumătate.

— Oh, nu face nimic, Alice. O să aştept să se întoarcă Robert, spusei eu.

Aveam impresia că imediat ce plecase Maxim, totul începuse să meargă alandala. Niciodată Frith și Robert nu plecaseră în același timp de acasă. Azi era ziua liberă a lui Frith. Și doamna Danvers îl trimisese pe Robert la poştă. Și se bizuia pe faptul că eu plecasem pentru o plimbare lungă. Individul acesta, Favell, își alesese bine momentul ca s-o viziteze pe doamna Danvers. Aproape prea bine. Ceva nu era în regulă aici. Eram sigură. Și, de altfel, el mă sfătuise să nu-i spun nimic lui Maxim. Toate astea erau foarte neplăcute. Nu voiam să creez neplăceri doamnei Danvers și să provoc un scandal. Mai ales nu voiam să-l supăr pe Maxim.

Mă întrebam cine o fi Favell ăsta. Îi spunea lui Maxim, Max. Nimeni nu-i spunea Max. Văzusem cuvântul scris odată, pe pagina de titlu a unei cărţi, cu litere subţiri și aplecate într-o parte, accentuate într-un mod curios, coada lui M fiind foarte precis trasată, foarte lungă. Credeam că o singură persoană îi spusese cândva Max…

Și pe când întârziam astfel în hol, şovăind să cer să mi se aducă ceaiul, neştiind ce să fac, îmi trecu deodată, prin minte gândul că doamna Danvers era poate necinstită, că uneltea poate ceva în spatele lui Maxim și că azi, întorcându-mă mai devreme decât se aştepta, am descoperit-o pe ea și pe acel bărbat, un complice, care, ca să-şi acopere retragerea și să-mi impună, se prefăcuse că-i un intim al casei și al lui Maxim. Mă întrebam ce făcuseră oare în aripa de apus. De ce încinseseră obloanele când mă zăriseră pe pajişte. Eram pătrunsă de o vagă nelinişte. Frith și Robert fuseseră plecaţi. De obicei jupânesele erau în dormitoarele lor, ca să se schimbe pentru după-amiază. Doamna Danvers avea în mâinile ei întreaga conducere. Dar dacă acel om era un hoţ și doamna Danvers era în slujba lui? În aripa de apus erau lucruri de preţ. Avui imboldul neaşteptat și cam înspăimântător să mă urc numaidecât în aripa de apus și să inspectez chiar eu odăile.

Robert nu se întorsese încă. Avem tocmai timp înainte de ceai. Şovăii, înălţând capul spre galerie. Casa era tăcută și liniștită. Servitorii erau toți în odăile lor din spatele bucătăriei, Jasper lipăia apa din vasul lui de la piciorul scării. Urcai cu inima ticăind.

14 Capitolul 14

Ajunsesem pe palierul pe care venisem în prima dimineaţă. Nu mai trecusem de atunci pe acolo și n-aveam nici cea mai mică dorinţă să trec. Soarele intra pe fereastră și aşternea desene aurii pe lambriurile întunecoase.

Nu se auzea niciun zgomot. Recunoscui mirosul de aer stătut și îmbâcsit. Nu știam încotro s-o iau. Topografia acestor locuri nu-mi era cunoscută. Apoi îmi amintii că doamna Danvers ieşise dintr-o odaie din spatele meu și mi se păru că trebuie să fie odaia pe care o căutam, aceea ale cărei ferestre dădeau pe pajiştea dinspre mare. Apăsai clanţa uşii și privii. Era, fireşte, întuneric, din pricina obloanelor. Bâjbâind, întorsei comutatorul și făcui lumină. Mă aflam în fața unui antreu mic, o garderobă, judecând după dulapurile mari cu care erau înzestraţi pereţii; în fața mea, altă uşă, deschisă, dădea într-o odaie mai mare. Mă îndreptai într-acolo și aprinsei lumina. Am stat locului uimită: odaia era mobilată și părea locuită.

Mă aşteptam să găsesc fotoliile acoperite cu huse și cearşafuri pe mese. Nu exista nimic din toate acestea. Pe masa de toaletă erau piepteni și perii, parfumuri și pudră. Patul era făcut, văzui strălucirea albă a feţei de pernă și o pătură groasă pe sub cuvertura matlasată. Pe masa de toaletă și pe noptieră erau flori. Pe căminul sculptat erau de asemeni flori. Un capot de atlas era aruncat pe un fotoliu lângă o pereche de papuci. O clipă, cuprinsă de disperare, am crezut că mi s-a zdruncinat mintea, că priveam îndărăt, în timp, și vedeam încăperea așa cum obişnuia să arate înainte de moartea ei. Într-o clipă o să se întoarcă Rebecca, o să se aşeze la măsuţa de toaletă cântând și trecându-şi pieptenele prin păr. O să mă vadă în oglindă, în picioare, lângă uşă. Aşteptai nemişcată să văd ce-o să se întâmple. Tic-tacul pendulei mă readuse la realitate. Acele arătau patru și douăzeci și cinci. Ceasul