meu indica aceeaşi oră. Era ceva liniştitor în tic-tacul pendulei. Îmi reamintea prezentul și că în curând ceaiul o să fie servit pe pajişte. Înaintam încet, spre mijlocul odăii. Nu, nu era locuită. Florile nu izbuteau să biruie mirosul greu de cameră neaerisită. Perdelele erau trase, obloanele închise. Rebecca n-o să se mai întoarcă niciodată în odaia ei. Doamna Danvers putea să pună mult și bine flori pe cămin și cearşafuri pe pat, acestea n-or s-o facă să reînvie. Era moartă. Se împlinise un an de când murise. Odihnea în cripta bisericii, cu ceilalţi morţi din familia de Winter.

Auzeam foarte desluşit zgomotul mării. Mă îndreptai spre fereastră și trăsei oblonul. Da, aceasta era fereastra la care îi văzusem pe Favell și pe doamna Danvers cu o jumătate de ceas înainte. Lunga dâră de lumină făcea ca strălucirea electricităţii să pară galbenă și artificială. Ridicai mai mult oblonul. Lumina zilei trimise o rază albă pe pat. Strălucea pe deasupra sticlei mesei de toaletă, pe perii și pe flacoane.

Lumina zilei dădea o înfăţişare de și mai mare realitate odăii. Cu obloanele trase, sub lumina electrică, semăna mai mult cu un decor de teatru, cu cortina lăsată în jos peste noapte și cu scena gata pregătită pentru primul act al dimineţii următoare. Dar lumina zilei dădea viaţă acelei odăi. Uitai mirosul de odaie închisă și jaluzelele trase ale celorlalte ferestre. Eram din nou un oaspete. Un oaspete nedorit. Intrasem din greşeală în odaia stăpânei casei. Periile ei erau pe masa de toaletă, capotul ei pe fotoliu și papucii sub scaun.

Îmi dădui seama că picioarele îmi tremurau ca varga. Mă aşezai pe un taburet înaintea mesei de toaletă. Inima mea nu mai bătea într-un ritm straniu, aţâţat. O simțeam grea ca plumbul. Privii în jurul meu cu un fel de stupiditate mută.

Da, era o odaie splendidă. Doamna Danvers nu minţise în prima seară. Era cea mai frumoasă odaie din casă. Mi-ar fi plăcut să am acel minunat cămin, acel tavan, acel pat sculptat, tapetele, ceasornicul de perete și sfeşnicele de pe masa de toaletă. Dar nu erau ale mele. Erau ale alteia. Întinsei mâna să iau periile. Una era mai uzată decât celelalte. Înţelegeam foarte bine de ce. Există, totdeauna o perie de care te foloseşti mai mult. Cât de alb și de slab era chipul meu în oglindă, cu părul ţeapăn și fără strălucire…

Mă ridicai de pe taburet și atinsei cu degetul capotul. Luai papucii şi-i ţinui: în mână. Eram cuprinsă de o groază crescândă, care se învecina eu deznădejdea. Atinsei cuvertura patului, urmării, cu degetul, monograma brodată de pe batistioara de satin întinsă pe pernă, literele R. de W., întreţesute și împletite. Literele erau ca niște corzi, și cu trăsături puternice pe fondul materialului de satin auriu. Cămaşa de noapte era în scrin, subțire ca firul de păianjen, având culoarea piersicii. Am atins-o, am tras-o afară din scrin, am lipit-o de obraz. Era rece, rece de tot. Dar o dâră uşoară de parfum mai stăruia între cutele ei. Parfumul azaleelor albe. O împăturii și o pusei la loc și făcând asta, îmi dădui seama, cu o dureroasă strângere de inimă, că era mototolită, că nu fusese călcată de când o purtase ea.

Stimulată de un imbold neaşteptat, m-am depărtat de pat și m-am întors în antreiaş, unde am deschis un dulap. Era, chiar așa cum mă aşteptam, plin de rochii, rochii de seară; întrezării strălucirea unei rochii de lamé care ieşea din învelitoarea ei. Era o rochie de brocart de aur. Acolo, alături de ea, era una de catifea de culoarea vinului roşu, mângâioasă la atingere. Era alta cu trenă, din satin alb, atârnând pe duşumea, cu capătul ieşit din garderob. Aruncând o ocheadă sub învelitoarea de hârtie satinată, de pe un raft aflat deasupra, zării un evantai din pene de struţ. Garderobul avea un miros straniu, îmbâcsit. Mireasma de azalee atât de îmbătătoare și delicată în aer, devenise stătută înăuntrul garderobului, înnegrind rochiile de argint și de brocart, iar boarea lui plutea către mine acum, prin uşile deschise, slabă și lipsită de prospeţime. Închisei uşile și mă întorsei în odaie. Licărul de lumină strecurat prin oblon sclipea încă alb și clar pe cuvertura aurie a patului, reliefând în mod distinct R-ul înalt și înclinat al monogramei.

Apoi am auzit un pas în spatele meu și, întorcându-mă am văzut-o pe doamna Danvers. N-o să-i uit niciodată înfățișarea triumfătoare, încântată, jubilând de o bucurie ciudată și bolnăvicioasă. M-am speriat grozav.

— Doriţi ceva, doamnă! zise ea.

Încercai zadarnic să-i zâmbesc. Încercai să vorbesc.

— Nu vă e bine? mă întrebă ea cu glas blând, apropiindu-se de mine. Mă dădui îndărăt. Cred că dacă m-ar fi atins, aş fi leşinat. Îi simțeam răsuflarea pe obraz.

— Mă simt foarte bine, doamnă Danvers, răspunsei eu, după o clipă. Nu mă aşteptam să te văd. Când am fost adineauri, pe pajişte, ridicând ochii am observat că un oblon nu era bine închis. M-am urcat să văd dacă nu-l pot fixa.

— Am să-l fixez eu, zise ea, străbătând fără zgomot odaia și se duse să închidă oblonul. Soarele apusese. Odaia părea din nou ireală sub lumina artificială și galbenă. Ireală și neliniştitoare.

Doamna Danvers se întoarse lângă mine. Zâmbea și înfățișarea ei, în loc să fie nepăsătoare, ca de obicei, se făcuse uimitor de prietenoasă, aproape ademenitoare.

— De ce mi-aţi spus că oblonul era deschis? zise ea. L-am închis când am ieşit din odaie. Dumneavoastră l-aţi deschis, nu-i așa? Doreaţi să vedeţi odaia asta. De ce nu mi-aţi spus să vi-o arăt mai de mult?

Aș fi vrut să fug, dar nu mă puteam mişcă. Îi priveam într-una ochii.

— Acum, fiindcă sunteţi aici, lăsaţi-mă să vă arăt tot, zise dânsa cu glas mieros, groaznic de fals. Doreaţi de mult s-o vedeţi, de când aţi venit aici, dar nu îndrăzneaţi să cereţi asta. E o odaie încântătoare, nu-i așa? N-aţi mai văzut una așa de drăguţă!

Ea mă luă de braţ și mă duse în fața patului. Nu puteam să mă împotrivesc. Mă privea ursuză. Atingerea mâinii ei mă făcu să tresar. Și glasul îi era grav