— Acesta era patul ei. Un pat frumos, nu-i așa? Las pe pat cuvertura aurie, aceea care-i plăcea mai mult. Iată cămaşa ei de noapte. Aţi atins-o, nu-i așa? Aceasta era cămaşa care a purtat-o în ultima zi înainte de a muri… Vreţi s-o atingeţi din nou? Scoase din învelitoarea ei cămaşa și o desfăcu înaintea mea. Atingeţi-o, luaţi-o, zise ea. Cât e de moale și de uşoară, nu-i așa? N-am spălat-o de când a îmbrăcat-o ultima dată. Am pus-o așa, cu papucii și capotul, în noaptea când nu s-a mai întors, în noaptea în care s-a înecat. Împături cămaşa și o puse la loc în scrin. — Făceam totul pentru ea, adăugă dânsa, apucându-mă de braţ ca să mă ducă spre capot și pantofi. — A încercat mai multe cameriste, dar nici una nu i-a plăcut. „Tu mă serveşti mai bine ca oricine, Danny, îmi spunea ea. Nu vreau pe altcineva decât pe tine”. — Uitaţi, priviţi-i capotul. Era mult mai înaltă ca dumneavoastră, cred că vă daţi seama. Puneţi-l pe dumneavoastră. Atârnă pe jos. Avea un trup splendid. Uitaţi pantofii ei. Avea picioare mici pentru înălţimea ei. Puneţi mâinile în pantofi. Simţiţi cât sunt de înguşti?

Îmi vârî cu sila pantofii pe mâini, zâmbindu-mi mereu și pândindu-mi ochii.

— N-aţi fi crezut niciodată că era atât de înaltă, nu-i așa? zise ea. Pantofii ăştia sunt pentru un picior foarte mic. Era și foarte subțire. Nu-ţi dădeai seama că-i atât de înaltă, când nu erai lângă ea. Avea întocmai înălţimea mea. Dar culcată aici, în pat, părea micuţă cu clădăria ei de păr negru înconjurându-i chipul ca un nimb.

Ea puse pantofii jos și capotul pe fotoliu.

— I-aţi văzut periile, reluă ea, ducându-mă spre masa de toaletă. Iată-le, așa cum s-a slujit de ele, de atunci neatinse. Îi periam în fiecare seară părul. „Hai, Danny, începe corvoada periatului”, spunea ea și, în picioare, acolo, îndărătul taburetului, o periam douăzeci de minute. Nu purta părul scurt decât de câțiva ani. Când s-a măritat îi venea până la talie. I-l peria pe atunci domnul de Winter. De câte ori n-am intrat în această odaie și l-am văzut cu mânecile suflecate, cu o perie în fiecare mână. „Mai tare, Max, mai tare”, spunea ea şi-l privea râzând. Și el făcea cum spunea ea. Era ceasul când se îmbrăcau pentru dineu și înţelegeţi, casa era plină de invitaţi. „Ei, am să întârzii”, spunea el, aruncându-mi periile și râzând către ea. Pe vremea aceea era totdeauna râzător și vesel. Tăcu, fără ca mâna ei să-mi lase brațul. — Toată lumea a fost supărată pe dânsa, când şi-a tuns părul, reluă ea. Dar ei puțin îi păsa.

„Asta nu mă priveşte decât pe mine”, zicea. Și adevărat e că părul scurt era mai potrivit pentru călărie și yahting. Ştiţi că i s-a făcut portretul călare de un artist renumit? Tabloul a fost expus la salon. Nu l-aţi văzut niciodată?

Clătinai din cap.

— Nu, spusei eu, nu.

— Se pare că a făcut senzaţie în anul acela, urmă ea, dar domnului de Winter nu-i plăcea și n-a vrut să-l aibă la Manderley. Cred că nu i se părea vrednic de model. Vreţi să-i vedeţi rochiile, nu-i așa?

Fără să mai aştepte răspunsul, mă duse în antreiaş și deschise dulapurile, unul după altul.

— Aici îi păstrez blănurile, zise ea. Am eu grijă să nu le mănânce moliile. Atingeţi blana asta de hermină. Era un dar de Crăciun al domnului de Winter. Ea mi-a spus cât a costat, dar am uitat. Blana aceasta de chincilla o purta mai mult serile. În jurul umerilor, foarte des, când serile erau reci. Dulapul ăsta e plin cu rochii de seară. L-aţi deschis, nu-i așa? Cheia nu-i bine întoarsă. Domnului de Winter îi plăcea s-o vadă mai ales în lamé argintiu. Oh, ea putea să poarte ce voia, toate culorile îi veneau bine!… Era frumoasă în rochia aceea de catifea. Lipiţi-o de fața dumneavoastră. E moale, nu-i așa? Puteţi să-i simțiți mângâierea, nu? Parfumul e încă proaspăt și el, nu? Ai putea aproape să-ți imaginezi că abia şi-a scos-o de pe umeri. Totdeauna știam în ce odaie fusese înaintea mea. Plutea o uşoară dâră a parfumului în încăpere. În dulapul acela e lenjeria ei. Setul trandafiriu de colo nu l-a purtat niciodată. Când a murit era în pulover și pantaloni, fireşte, dar marea i le-a smuls și era despuiată, când a fost regăsită după câteva săptămâni.

Degetele ei îmi strânseră brațul. Se aplecă spre mine.

Ochii ei întunecați îi căutau pe ai mei.

— Stâncile o ciopârţiseră, şopti ea; chipul ei frumos era de nerecunoscut și nu mai avea braţe. Domnul de Winter s-a dus la Edgecoombe ca s-o identifice. Pe vremea aceea era foarte bolnav, dar ţinea să se ducă. Nimeni nu l-a putut opri. Nici măcar domnul Crawley.

Ea tăcu, fără să-şi ia ochii de la obrazul meu.

— O să-mi imput totdeauna această nenorocire, reluă ea. Mă dusesem după-amiază la Kerrith și nu mă grăbisem să mă întorc, căci doamna de Winter era la Londra și trebuia să rămână foarte târziu acolo. Dar când m-am înapoiat pe la nouă jumătate, mi s-a spus că doamna se întorsese la şapte, înainte de masă, apoi plecase din nou. Coborâse, fireşte, la plajă. Mă simții neliniştită. Vântul bătea de la sud-vest. N-ar fi plecat dacă aş fi fost eu aici. Mă asculta totdeauna. Aș fi spus: „În locul dumitale n-aș ieşi astă-seară, e vreme proastă”, iar ea mi-ar fi răspuns: „Bine Danny, supărăcioaso”. Și am fi rămas amândouă să flecărim, și ea mi-ar fi povestit, ca de obicei, tot ce a făcut la Londra.

Aveam brațul amorţit de apăsarea degetelor ei. Îi vedeam chipul încordat, cu mici pete galbene lângă urechi.

— Domnul de Winter mâncase la domnul Crawley, urmă dânsa. Nu știu la ce oră s-a întors. În tot cazul, după unsprezece. Vântul începuse să bată foarte tare, tocmai înainte de miezul nopţii și ea nu se înapoiase. Am coborât treptele, dar pe sub uşa bibliotecii nu se vedea nicio lumină. Am urcat