— Țin să menționez că dezleg foarte multe careuri de cuvinte încrucișate și asta nu se face fără o pregătire temeinică.

Ia o mică înghițitură din cafea. Nu are deloc gustul cafelei lui Kent. Kent face cafea foarte bună, toată lumea zice. Britt-Marie aduce ceștile și farfurioarele și Kent se ocupă de cafea. Așa și-au clădit o viață împreună.

— Aha, spune fata, apoi, zâmbind încurajator, continuă: Ce experiență aveți în câmpul muncii?

— Ultima slujbă a fost de chelneriță. Am recomandări excepționale! declară Britt-Marie.

Fata o privește plină de speranță. Dar îi trece repede.

— Și când a fost asta? întreabă ea.

— În 1978, răspunde Britt-Marie.

— Aha! exclamă fata, încercând să zâmbească și să-și ascundă, fără succes, reacția. Și de-atunci n-ați mai lucrat?

— Am lucrat zi de zi de-atunci, l-am ajutat pe soțul meu cu firma, răspunde Britt-Marie jignită.

Fata o privește din nou plină de speranță. Ai zice că s-a învățat minte după primul răspuns al lui Britt-Marie, dar nu…

— Și ce sarcini de muncă aveați în cadrul firmei?

— Mă ocupam de copii și aveam grijă să avem un cămin prezentabil, răspunde Britt-Marie.

Fata zâmbește, încercând să-și ascundă dezamăgirea, cum fac oamenii care nu înțeleg diferența dintre „locuință” și „cămin”. Tocmai grija e cea care face diferența. Să te îngrijești să fie farfurioare și cești de cafea adevărate, să faci paturile temeinic dimineața – Kent glumește cu cunoștințele lui că, dacă te împiedici de pragul dormitorului lor, „riscul să-ți rupi vreun os e mai mare dacă aterizezi pe cuvertură decât pe podea”. Britt-Marie urăște când îl aude spunând asta. Oamenii civilizați ridică piciorul când trec pragul unei uși. Ce, e prea mult să ceri asta? Să fii civilizat?

Când Britt-Marie și Kent trebuie să plece în vreo călătorie, Britt-Marie presară bicarbonat de sodiu pe saltea preț de douăzeci de minute înainte să facă patul. Bicarbonatul absoarbe umezeala și mirosurile și împrospătează salteaua. Bicarbonatul ajută la aproape orice, așa a învățat Britt-Marie. Kent se plânge că o să întârzie, dar Britt-Marie odată își împreunează hotărâtă mâinile pe burtă și îi zice: „Trebuie să fac patul înainte să plecăm, Kent! Dacă murim?”

De fapt, de asta nici nu-i place lui Britt-Marie să călătorească. Moartea. Nici măcar bicarbonatul nu ajută împotriva morții. Kent spune că exagerează și atunci Britt-Marie urlă. În sinea ei, firește. Oamenii chiar mor pe nepusă masă când călătoresc. Ce-ar zice proprietarul apartamentului dacă ar fi nevoit să spargă ușa și ar da de o saltea îmbâcsită? Că Britt-Marie și Kent sunt niște îngălați?

Fata se uită la ceas.

— O… K, zice ea.

Lui Britt-Marie i se pare un pic critic tonul ei, așa că simte nevoia să se apere:

— Copiii sunt gemeni și avem balcon. Și e mult de muncă dacă ai balcon, mai mult decât își închipuie lumea.

Fata încuviințează precaută.

— Câți ani au copiii dumneavoastră?

— Sunt copiii lui Kent. Au treizeci.

Fata încuviințează și mai lent.

— Deci nu mai locuiesc acasă.

— Firește că nu.

Fata se scarpină în creștet de parcă ar căuta ceva.

— Și aveți șaizeci și trei de ani?

— Da, răspunde Britt-Marie de parcă n-are nicio importanță.

Fata își drege vocea de parcă are, totuși, o oarecare importanță.

— Mda, Britt-Marie, sinceră să fiu, din cauza crizei financiare și toate cele, e cam subțire treaba cu joburile pentru cei în… situația dumneavoastră.

Sună de parcă „situația” nu e tocmai cuvântul pe care îl căuta fata. Britt-Marie trage adânc aer în piept și zâmbește răbdătoare.

— Kent zice că s-a terminat criza financiară. E antreprenor, pricepi dumneata? Așa că înțelege lucruri care, poate, nu sunt de competența dumitale.

Fata clipește inutil de mult. Se uită din nou la ceas.

— Mda, deci… eu v-am înregistrat, dar…

Nu pare deloc în largul ei. Asta o stresează pe Britt-Marie. Așa că se hotărăște brusc să-i facă un compliment fetei, ca să dea dovadă de bunăvoință. Se uită în jur, căutând ceva pentru care s-o complimenteze și, în cele din urmă, reușește să spună, cu cel mai sociabil zâmbet de care e în stare:

— Frizura dumitale e foarte modernă.

Fata își pipăie tunsoarea, fâstâcindu-se.

— Ce? A, mersi!

— Foarte curajos din partea dumitale să te tunzi atât de scurt cu o frunte atât de lată! adaugă Britt-Marie.

Cinstit vorbind, fata pare un pic jignită de complimentul lui Britt-Marie. Că așa pățești dacă încerci să socializezi cu tinerii din ziua de azi, firește! Fata se ridică de pe scaun.

— Mulțumesc că ați venit! V-am înregistrat în baza noastră de date! Vă contactăm noi!

Îi întinde lui Britt-Marie mâna în semn de la revedere. Britt-Marie se ridică și îi pune ceașca din plastic în mână.

— Când? vrea ea să știe.

— Păi, greu de zis… spune fata.

Britt-Marie zâmbește diplomat. Deloc acuzator.

— Adică cu să stau și să aștept, firește. Ca și când n-am nimic mai bun de făcut. Asta vrei să zici?

Fata înghite în sec.

— Deci… o să vă caute colegul meu în legătură cu cursul de calificare și…

— Nu-mi trebuie un curs, îmi trebuie o slujbă, o lămurește Britt-Marie.

— Da, da, dar e greu de zis când o s-apară ceva, încearcă fata.

Britt-Marie scoate un carnețel din geantă.

— Să zicem mâine?

— Ce!? se miră fata.

— S-ar putea să aveți ceva mâine? întreabă Britt-Marie.

Fata tușește ușor.

— Deci, S-AR PUTEA, da’ adică n…

Britt-Marie scoate un creion din geantă și se uită enervată mai întâi la creion, apoi la fată.

— Dacă nu deranjez, o ascuțitoare se poate? cere ea.

— Ascuțitoare? repetă fata, ca și cum Britt-Marie îi ceruse vreun artefact magic, vechi de mii de ani.

— Trebuie să trec întâlnirea pe listă, o anunță Britt-Marie.

Unii oameni nu pricep valoarea listelor, dar, pe toți sfinții, Britt-Marie nu e unul dintre aceia. Are atâtea liste, încât trebuie să țină și o listă a listelor. Altfel, cine știe ce s-ar putea întâmpla. Ar putea muri. Sau ar putea uita să cumpere bicarbonat.

Fata îi întinde un pix, mormăind „deci, eu n-am timp mâine, că…”, dar Britt-Marie e prea ocupată să se uite strâmb la pix ca s-o asculte.

— Bine, da