nu putem să scriem cu pixul pe listă! izbucnește ea, cum se întâmplă când vorbești cu oameni care nu pricep că ideea e să poți să ștergi ce scrii pe o listă.

Fata arată ca și cum și-ar dori mult ca Britt-Marie să plece de acolo.

— N-am creion. Da’ eu… deci, n-am timp mâine, vă contactează colegul me…

— Ha! o întrerupe Britt-Marie.

Britt-Marie spune asta adesea. „Ha!” Nu „ha” ca în „Ha, ha!”, când râzi, ci ca și cum ai zice „Aha!” pe un ton superdezamăgit. Ca atunci când găsești un prosop ud pe podea, în baie: „Ha!” Britt-Marie strânge din buze imediat după ce spune asta, ca să arate că „Ha!” e ultimul lucru pe care are de gând să-l zică despre chestiunea respectivă. Dar se întâmplă foarte rar să fie ultimul lucru, bineînțeles.

Fata șovăie. Britt-Marie ține pixul de parcă e mozolit cu ceva. Deschide carnețelul la lista cu titlul „Marți” și scrie, în capul listei, deasupra lui „Curățenie” și „Cumpărături”: „Agenția Forță Muncă – de contactat”.

Îi înapoiază fetei pixul. Fata zâmbește încurajator.

— Mi-a făcut plăcere să vă cunosc! Vă contactăm noi! spune ea automat, ca și cum ar spune o minciună.

— Ha! spune Britt-Marie.

Apoi Britt-Marie pleacă. Fata e, bineînțeles, convinsă că e ultima dată când se întâlnesc, pentru că nu înțelege deloc seriozitatea cu care Britt-Marie își tratează listele. Asta pentru că n-a văzut niciodată, firește, balconul lui Britt-Marie.

E un balcon nemaipomenit, nemaipomenit de prezentabil.

•

E ianuarie. Ger, dar nici pic de zăpadă – grade sub zero, dar nicio dovadă. Cea mai rea perioadă din an pentru plantele de pe balcon. După ce iese de la Agenția pentru Ocuparea Forței de Muncă, Britt-Marie intră într-un supermarket care nu e supermarketul ei obișnuit și face cumpărăturile de pe lista de cumpărături. Nu-i place să meargă singură la cumpărături, fiindcă nu-i place să împingă căruciorul. Kent duce întotdeauna căruciorul, iar Britt-Marie merge pe lângă el și se ține de o margine. Nu fiindcă ar încerca să-l dirijeze, ci pentru că îi place să se țină de ceva, în timp ce și Kent se ține de același lucru. Astfel simte că merg împreună în aceeași direcție.

Britt-Marie ia cina la ora șase fix. Rece. Din obișnuință, încearcă să pună porția lui Kent în frigider. Dar singurul frigider de-acolo e plin de sticluțe mici cu alcool. Apoi se așază pe un pat care nu e al ei și își freacă absentă inelarul, cum face de obicei când e neliniștită. Acum câteva zile, stătea așezată pe patul de acasă și își învârtea absentă verigheta pe deget, după ce curățase salteaua cu bicarbonat mai temeinic decât oricând. Acum își freacă urma albă de pe inelar, acolo unde purta înainte verigheta.

Clădirea are o adresă, dar nu e nici locuință, nici cămin. Pe podea sunt două ghivece lungi, din plastic, pentru plante de balcon, dar camera de hotel nu are balcon. Iar Britt-Marie nu mai are pe cine aștepta toată noaptea.

•

Totuși așteaptă.

2.

Biroul Agenției pentru Ocuparea Forței de Muncă deschide la ora 9.00. Britt-Marie așteaptă până la 9.02 înainte să intre, pentru că nu vrea să pară vreo înfiptă.

— Urma să mă contactați astăzi, spune ea, deloc înfiptă, când fata deschide ușa biroului.

Tunsoarea băiețoasă a fetei e diferită astăzi. Mai mult strâmbă decât ridicată, aparent fără intenția persoanei, ca și cum depinde doar pe ce parte s-a întâmplat să adoarmă cu o seară înainte. O tunsoare practică, desigur, se gândește Britt-Marie, că doar fata n-are timp să-și facă griji că i-ar sta frizura în calea carierei. Nu c-ar fi ceva rău cu tunsoarea, firește. Că Britt-Marie nu judecă pe nimeni. Dar ea una își aranjează părul așa cum se cade când chiar îți pasă.

— Ce? izbucnește fata, cu o expresie care nu prevestește nimic încurajator.

Britt-Marie vede niște necunoscuți în biroul fetei. Cu cești de cafea din plastic în mâini.

— Dumnealor cine sunt? întreabă ea.

— Avem ședință, răspunde fata.

— Ha! O fi ceva important, firește, o fi, constată Britt-Marie și își netezește o cută a fustei, pe care doar ea o poate vedea.

— Mda, deci… începe fata.

Britt-Marie încuviințează și constată, nemaipomenit de înțelegătoare și deloc critică:

— Că eu nu sunt importantă, firește.

Fata se sucește stingherită pe loc, de parcă hainele de pe ea tocmai și-au schimbat brusc mărimea.

— Deci… eu v-am zis ieri că vă contactăm dacă apare ceva, n-am zis că o să fie ast…

Britt-Marie își scoate carnețelul din geantă și îi arată, cu un aer de profesoară.

— Am notat aici, pe listă!

Fata își atinge fruntea cu degetele de parcă ar încerca să scoată mici cuie invizibile.

— Am zis că… s-ar putea… să fie azi.

Britt-Marie zâmbește cât se poate de binevoitor.

— Nu aș fi notat pe listă dacă nu mi-ai fi zis, pricepi dumneata?

Fata trage adânc aer în piept.

— Avem ședință, trebuie să…

— Poate ați avea mai mult timp să le găsiți slujbe oamenilor dacă n-ați face ședințe toată ziua bună ziua? sugerează Britt-Marie amabilă.

Fata se uită la ceas.

— Îmi pare rău, dar chiar nu vă pot aju…

Britt-Marie răsuflă cu multă, multă răbdare.

— Trebuie să m-ajuți. Scrie pe listă. E greșeala dumitale, pricepi?

Fata face ochii mari.

— Ce?

Britt-Marie își ține geanta de baiere cu ambele mâini, de parcă e un ghidon de bicicletă.

— Și a trebuit să scriu cu pixul, nu mai pot să șterg.

Fata își drege vocea și îi dă înapoi carnețelul.

— Îmi pare rău, dar a fost o neînțelegere, trebuie să mă-ntorc la ședință.

Britt-Marie strânge și mai tare poșeta.

— Ha! Adică eu să stau și s-aștept, firește, ca și când n-am nimic mai bun de făcut.

— Nu… vreau să zic… încearcă din nou fata.

Dar Britt-Marie s-a așezat deja pe un scaun pe coridor. După ce a șters scaunul cu un șervețel, firește. Ca oamenii!

•

Fata închide ușa cu un oftat și cu ochii închiși, cam ca atunci când sufli în lumânările de pe tort și îți dorești cu putere ceva. Britt-Marie rămâne singură pe coridor. Vede că pe ușa