biroului fetei sunt două abțibilduri, chiar sub mâner, așa, cam la înălțimea unui copil. Cu mingi de fotbal. Îi amintesc de Kent, fiindcă Kent iubește fotbalul. Îl iubește cum nu iubește nimic altceva pe lume. Iubește fotbalul mai mult decât iubește să le povestească oamenilor cât costă una și alta și numai Dumnezeu știe că lui Kent îi place mult de tot și asta.

Când sunt competiții mari de fotbal, suplimentul obișnuit de cuvinte încrucișate din ziarul lui Kent este înlocuit cu suplimentul special, despre fotbal, și nu se mai înțelege cu el. Dacă Britt-Marie îl întreabă ce vrea la cină, Kent mormăie fără să ridice privirea din ziar: „Ce-o fi, nu contează!”

Britt-Marie n-a iertat niciodată fotbalul. Și pentru că i-l răpește pe Kent, și pentru că o lasă fără suplimentul de cuvinte încrucișate.

Își freacă urma albă de pe inelar. Își amintește de ultima dimineață când au primit suplimentul de fotbal în loc de cel obișnuit. A citit ziarul de patru ori, tot sperând să fie pe undeva vreun careu de cuvinte încrucișate care i-a scăpat. Nu-i scăpase. În schimb, a găsit un mic articol despre o femeie de vârsta ei, care murise. Britt-Marie n-a uitat niciodată articolul acela. Cadavrul rămăsese în casă preț de câteva săptămâni, până când s-au sesizat vecinii că venea un miros urât din apartamentul femeii. Britt-Marie se gândește mereu cât de groaznic ar fi să se plângă vecinii că miroase urât din apartamentul ei. În ziar scria că femeia murise din cauze „naturale”. Un vecin a povestit că „proprietarul a găsit cina femeii pe masă când a intrat în apartament”. Britt-Marie l-a întrebat pe Kent ce crede el că a mâncat femeia, că ei una i s-a părut îngrozitor să moară cineva în mijlocul cinei, ca și cum n-a fost bună mâncarea. Kent a mormăit că nu contează și a dat volumul mai tare la televizor, că era meci. Iar Britt-Marie a urlat în sinea ei.

Contează, chiar foarte mult. Cinele trebuie să aibă rostul lor pe lume.

•

Peste o jumătate de oră, ușa biroului fetei se deschide din nou. Oamenii ies de la ședință. Fata le spune la revedere și zâmbește plină de entuziasm. Apoi se uită la Britt-Marie și zâmbește cu mai puțin entuziasm.

— A, tot aici sunteți. Sunt dezolată, dar n-am timp să…

Britt-Marie se ridică, mătură cu dosul palmei firimituri invizibile de pe fustă și spune:

— Înțeleg. Dumneata ești ocupată cu cariera, firește, n-ai timp de ăștia ca mine.

Britt-Marie spune „cariera” cu toată bunăvoința. Deloc critică. Dar fata pare că o ia în nume de rău, fiindcă are o expresie exact cum aveau vecinii de bloc ai lui Britt-Marie când încerca să fie amabilă cu ei. Odată o vecină a făcut-o „babă pisăloagă” pentru că Britt-Marie, din amabilitate, desigur, a sunat la ușa ei să o informeze, pe bună dreptate, care sunt regulile de folosire a spălătoriei comune a blocului. Pentru a patra oară. Lui Britt-Marie i-a picat foarte rău. Nu din cauza chestiei cu „babă”, că peste aia hai că ar fi trecut. Dar Britt-Marie nu e „pisăloagă”, nu, e binevoitoare – mare diferență! Asta i-a și explicat vecinei după aceea, de fiecare dată când s-au întâlnit, până când vecina a urlat: „Da mă mai pisezi mult?” Britt-Marie a fost profund jignită. „Nu sunt pisăloagă, chiar nu sunt, nu? Zi și tu, Kent! Sunt eu pisăloagă, Kent?” l-a întrebat ea pe Kent în seara aceea. „Nu, nu, nu ești, ce dracu’!” a mormăit Kent. „Păi asta zic și eu, asta zic și eu! Nu sunt eu pisăloagă!” a întărit Britt-Marie. N-a putut dormi toată noaptea, indignată că oamenii din bloc puteau crede, pe nedrept, că era pisăloagă.

— Îmi pare rău, dar… spune fata pierzându-și răbdarea și, în mod evident, hotărâtă să o dea afară pe Britt-Marie.

— Văd că-ți place fotbalul, trebuie să fie plăcut pentru dumneata, o întrerupe Britt-Marie, arătând spre abțibildurile de pe ușă.

Fata se luminează la fată.

— Da! Și dumneavoastră?

— În niciun caz! spune Britt-Marie.

— Aha… spune fata.

— Ha! spune Britt-Marie.

Fata se uită din nou fugar la ceasul de la mână, apoi la cel de pe perete. Se pregătește din nou să o invite pe Britt-Marie să plece, dar Britt-Marie a hotărât să fie sociabilă astăzi.

— Frizura dumitale arată altfel azi, spune ea.

— Ce? zice fata.

Britt-Marie zâmbește binevoitoare.

— Față de ieri, da, e diferită. Asta se cheamă modern, firește. Să nu fie nevoie să te hotărăști, spune ea.

Apoi adaugă repede:

— Nu c-ar fi ceva rău în asta, firește.

Că Britt-Marie nu judecă pe nimeni, nu. Fata își drege din nou vocea și spune:

— OK, mulțumesc, dar acum chiar trebuie să…

— Pare o frizură foarte practică, spune Britt-Marie admirativ.

Părul fetei e scurt și ridicat, țeapăn ca un covor mițos pe care cineva a vărsat suc de portocale. Kent își vărsa întotdeauna paharul cu votcă și suc de portocale când se uita la meciuri, până când Britt-Marie s-a săturat și a mutat covorul în camera de oaspeți. Sunt treisprezece ani de atunci, dar Britt-Marie încă se gândește la asta. Covoarele și amintirile lui Britt-Marie au asta în comun, sunt greu de șters.

Dar frizurile n-au decât să arate cum poftesc, firește. De fapt, arată un pic ca mărarul într-un ghiveci pe balcon, se gândește Britt-Marie. Nu c-ar fi ceva rău în asta, firește. Că Britt-Marie n-are prejudecăți despre mărar.

Fata tușește ușor. Frizura rămâne pasivă.

— Din păcate, n-am timp.

— Și când ai avea dumneata timp? o interoghează Britt-Marie.

Fata respiră de parcă ar fi un bărbat cu o cu totul altă greutate corporală și nu o fată subțirică.

— Adică?

Britt-Marie ridică demonstrativ carnețelul și trece în revistă lista.

— Sunt liberă la trei.

— Astăzi e plin, n-am… încearcă fata.

— Aș putea și la patru, și la cinci, se oferă Britt-Marie diplomatic.

— Închidem la cinci, zice fata.

— Bine, atunci rămâne la cinci! cade la învoială cu sine însăși Britt-Marie, pregătindu-se să noteze pe listă, cu un creion proaspăt ascuțit care-i apare, ca prin farmec, între arătător și degetul mare.

— Nu, nu se poate,