— Ești ocupată la cinci? întreabă Britt-Marie neliniștită.

— Da… deci la cinci închidem și…

— Bine, dar nu se poate mai târziu de cinci! se împotrivește Britt-Marie.

— Ce? zice fata.

Britt-Marie zâmbește incredibil de răbdătoare.

— Nu vreau să fac scandal. Nici gând! Dar nu suntem pe vremea războiului, drăguță! Oamenii civilizați iau cina la ora șase! Așa că zicem un cinci cel târziu pentru programare, nu crezi?

— Nu!

— Adică să avem întâlnirea în timp ce luăm cina, zici?

— Nu… stați… ce?

Britt-Marie dă din cap înțelegătoare, dar cu aerul că treaba asta cere totuși oareșicare efort.

— Ha! Mda, fie, dar o să te rog să nu întârzii, că se răcesc cartofii.

Apoi scrie „18.00 Cină” pe listă.

Fata strigă ceva după Britt-Marie, dar Britt-Marie a ieșit deja, că, la urma urmelor, n-are timp de pierdut toată ziua pe-acolo.

•

Ora 9.35. Se aude din nou un ciocănit în ușa biroului. Din prag, Britt-Marie o privește gânditoare pe fată.

— Ai vreo alergie? întreabă ea.

— Ce? zice fata.

— E ceva ce nu mănânci? o lămurește Britt-Marie cu soiul acela de logică stoică cu care e musai să te înarmezi ca să poți avea o conversație cu cineva care, la orice întrebare cât se poate de firească, răspunde mojic: „Ce?”

— Sunt… vegetariană, îngaimă fata.

Britt-Marie își scoate carnețelul.

— Ha!

Fata trage adânc aer în piept.

— Deci… eu v-am spus că NU pot să mă întâlnesc cu dumneavoastră în…

— Pește mănânci? o întrerupe Britt-Marie.

— Da, mănânc pește, dar după cum…

— Peștele nu e legumă, e carne. Carne de pește, îi explică Britt-Marie.

Fata își apasă pleoapele cu degetele, cum faci când ești obișnuit să dai un răspuns simplu la o întrebare complicată, deoarece răspunsul complicat de obicei îi face pe oameni să prefere să le fi dat răspunsul mai simplu.

— Nu mănânc carne roșie. De obicei le vine mai ușor oamenilor să înțeleagă dacă zic că sunt vegetariană.

Britt-Marie pare să cugete la spusele fetei.

— Dar somon mănânci? întreabă ea, apoi adaugă binevoitoare: Somonul e un pește, pricepi dumneata?

— Da, mănânc somon, răspunde fata.

Britt-Marie mătură cu palma firimituri invizibile de pe fustă. Netezește o cută care nu e acolo.

— Somonul are carnea roșie.

Se prea poate ca fata să încerce să răspundă ceva, dar Britt-Marie a plecat deja.

•

Britt-Marie se pricepe foarte bine să gătească somon, pentru că e singurul pește care îi place lui Kent. În fiecare după-amiază, la ora cinci, îl sună și îl întreabă dacă ajunge la cină la ora șase. El răspunde mereu nu, fiindcă are ședință cu Germania, dar, indiferent la ce oră vine acasă, cina îl așteaptă întotdeauna caldă pe masă.

„Ha! Deci nu ți-a plăcut?” întreabă Britt-Marie de obicei, deloc acuzator, după ce Kent ia câteva înghițituri. „Ba da, ba da! Foarte bun, foarte bun!” obișnuiește Kent să mormăie fără să ridice privirea din ziarul care sosește dimineața, dar el îl citește seara. Britt-Marie urlă un pic în sinea ei când îl aude.

„Dacă ți-a plăcut, ar fi drăguț din partea ta să zici!” obișnuiește ea să zică, în timp ce mătură cu palma firimituri invizibile de pe fața de masă. „Doamne Dumnezeule, Britt-Marie, da’ am zis că-i foarte bun!” răspunde Kent de fiecare dată, în timp ce butonează pe telefon. Atunci Britt-Marie se ridică și mai mătură câteva firimituri invizibile și de pe blatul chiuvetei. Apoi scoate vesela din mașina de spălat vase și așază tacâmurile în sertar.

Kent obișnuiește să-și pună farfuria lângă chiuvetă, pe urmă verifică rezultatele meciurilor, apoi se culcă. Britt-Marie îi ia cămașa din dormitor și o pune în mașină. Apoi spală, face curat și îi mută aparatul de ras. Kent spune în fiecare dimineață că Britt-Marie i-a „ascuns” aparatul, când țipă din baie „Briiitt-Mariiie!”, pentru că nu-l găsește. Dar ea nu i-l ascunde, nici gând. I-l reorganizează. E o diferență. Uneori reorganizează lucruri pentru că e nevoie, alteori o face doar ca să-l audă strigându-i numele. Fiindcă îi place să-l audă strigând-o pe nume.

Apoi ziua trece și Kent vine acasă târziu, mănâncă, verifică rezultatele meciurilor și se culcă. Iar Britt-Marie îi spală cămașa. Și-ar dori ca măcar o dată să-și pună singur cămașa în coșul de rufe. Și-ar dori ca măcar o dată să spună că i-a plăcut cina fără să i-o ceară ea. Cina trebuie să aibă un rost.

•

„A fost bună!” Asta ar însemna că a avut un rost.

Ora 16.55. Britt-Marie așteaptă în fața Agenției pentru Ocuparea Forței de Muncă. Ar fi nepoliticos să ajungă mai devreme la programare. Vântul îi zburlește ușor părul. Îi e atât de dor de balconul ei, încât e nevoită să închidă ochii strâns, până când tâmplele îi zvâcnesc de durere. De obicei trebăluiește pe balcon noaptea, când îl așteaptă pe Kent. El îi spune mereu să nu-l aștepte, dar ea totuși o face. De pe balcon vede mașina și, când Kent intră în casă, mâncarea îl așteaptă caldă pe masă. După ce adoarme în patul lor, îi ia cămașa de pe podea și o pune în mașina de spălat. Dacă gulerul e murdar, îl dă cu oțet și bicarbonat. A doua zi dimineață, Britt-Marie se trezește și își aranjează părul, deretică în bucătărie, presară bicarbonat în ghivecele de pe balcon și șterge geamurile cu Faxin – marca produsului de curățat geamuri pe care îl folosește Britt-Marie. E mai bun chiar și decât bicarbonatul.

Unii zic că nu e nevoie să ștergi geamurile în fiecare zi, dar când Britt-Marie termină de șters, se trezește Kent și, când se trezește Kent, începe ziua. Britt-Marie nu-și poate imagina cum ar fi să-și înceapă ziua cu ferestrele murdare.

•

Fereastra camerei de hotel în care Britt-Marie locuiește acum e atât de curată, încât e nevoită să tragă mereu draperiile înainte să plece la magazin, ca să nu se lovească păsările de geam din greșeală. Că ar fi îngrozitor să se izbească vreo pasăre de geam, fiindcă atunci ar trebui ștearsă din nou fereastra și ultima ei sticlă de Faxin tocmai s-a terminat. Și parcă nu e om întreg