nu este şi nici nu pretinde a fi un tratat sistematic de mitologie, are totuşi câteva idei ordonatoare. Ele nu sunt nişte teze apriorice sau modele preconcepute, ci mai mult observaţii sugerate de analizele concrete. Una dintre ele se referă la faptul că nucleul mitologiei româneşti il compun nu divinităţile de prim rang, ci mulţimea fiinţelor demonice (a „duhurilor bune” şi a „duhurilor rele”) asupra cărora planează aproape întotdeauna umbra ambivalenţei. Aceste spirite nu sunt nici malefice în întregime, nici benefice „sută la sută”. Atitudinea spiritelor ce alcătuiesc demonologia românească depinde nu atât de însuşirile lor funciare, cât de comportamentul oamenilor, de calitatea răspunsului dat la provocările venite dinspre lumea nurainosului şi a insondabilului.

  Coloana vertebrală a mitologiei şi a ritualităţii româneşti o constituie cinstirea strămoşilor. Cititorul articolelor cuprinse în dicţionarul nostru va sesiza ubicuitatea şi polimorfismul acestui cult, care reprezintă un antidot împotriva morţii individuale, un răspuns categoric şi optimist dat de poporul român timpului devorator şi tragismului istoriei.

  AUTORUL

 

A

  ABHACADABBA: Formulă magică, obţinută prin contracţia unui Western din limba ebraică (abreg ad habra „îndreaptă-ţi fulgerul (chiar) spre moarte”), care era purtată/folosita ca talisman împotriva bolilor şi A. Altor rele. Puterea ei numenală rezidă şi din faptul că era scrisă sub forma unui triunghi răsturnat, simbolul cupei ce captează forţele benefice ale cerului:

  ABRACADABRA

  , ABRACADABR

  ABRACADAB

  ABRACADA

  ABRACAD

  ABRACA

  ABRAC

  ABRA

  ABR

  AB

  Ain limba ebraică acest cuvânt era format din nouă litere, număr magic, care se regăseşte şi în repetarea, de nouă ori, a primei litere din alfabetul ebraic. Secta gnostică a lui Basilide, răspândită iri Siria din secolul II i.e.n., punea acest cuvânt în legătură cu Abracax (Ahrasax), reprezentând unui din numele zeului MithrA. În greceşte, acest nume este compus din 7 litere-cifră a totalităţii cosmice. Acest simbolism rezultă şi din transcrierea numerică a literelor (1 + 2 + 100 + 1 + 60 + 1 + 200) care însumează cele 365 de zile ale anului. Formula a avut o largă răspândire;! In lumea antică şi în Evul Mediu. E posibil ca pe teritoriul Daciei ea să fi pătruns după cucerirea română, fie în formă de filacteră (formulă magică scrisă şi purtată la gât), fie sub formă iconografică: fiinţă fantastică având cap de cocoş, corp uman şi şerpi în loc de picioare. Deşi cel de al V-lea Conciliu ecumenic a combătut vehement practica purtării talismanelor şi filacterelor de către creştini, ele s-au bucurat de o largă circulaţie în întregul Ev Mediu românesc, nu numai printre mireni, ci chiar şi în rândul clerului.

  AERUL: în reprezentările populare este unul din cele 4 elemente sau stihii (alături de pământ, apă şi foc) din care este clădită lumea. Spaţiul aerian e privit drept sferă în care vieţuiesc, se deplasează şi acţionează spiritele nevăzute cu caracter benefie (îngerii, arhanghelii, sfinţii) sau malefic (ielele, vântoasele, balaurii etc). Datele lingvistice vin să confirme faptul că de stihia aerului, în mentalitatea daco-românilor, se leagă noţiunea de suflet, asociat cu suflarea umană (cF. Slavicul duh „suflare, respiraţie, spirit, suflet*, latinescul spiritus „suflare, vânt, boare, suflet„). La moartea unui om, sufletul său părăseşte trupul sub forma unui abur: „îndată ee-a ieşit sufletul din corp în chip de abur pe gura mortului, el ia chip de porumbel nevăzut de ochii omeneşti şi zboară puţin deasupra mortului, fâlfâind din aripi. Îndată ce a închis ochii mortul, se deschide fereastra ca să aibă pe unde zbura sufletul„ ' (M. Oli-neseu, MitoL. Românească, 491). Puternic înrădăcinată în conştiinţa poporului român este credinţa că aerul este mediul prin care circulă spiritele necurate şi se transmit bolile, morbul, agenţii patogeni de origine şi de esenţă demonică, suferinţele produse prin vrăji şi farmece de tot felul. Până şi „dorul„ românesc are O. Esenţă „aeriană„: „Dor de vânt/Din de-vânt, /Să te duci de pe pământ: /Cu vântul ai venit, /Cu vântul să te duci, /Pe aici să nu mai ajungi!” (G. Dem. Teodorescu, Poezii populare, 431).

  AGERU-OCHILOR: Personaj folcloric fabulos, întâlnit mai cu seamă în basmele româneşti, unde reprezintă personificarea puterii magice a ochilor şi a privirii, combinate cu aşa-zisa „putere a privirii interioare”. Are capacitatea de a vedea fiind legat la ochi, iar atunci când ochii ii sunt liberi, el poate arde totul în jur. Tipologic, se apropie de Ochilă din basmul Harap-Alb de Ion Creangă. Din punct de vedere com-parativ-tipologic, se apropie, de asemenea, de un şir de fiinţe divine (Athena, Minerva, Civa, Varuna) sau demonice din mitologia indo-euro-peană şi cea universală, înzestrate cu puterea de a ucide, de a arde cu privirea lor; ele sunt şi purtătoare ale unei „vederi” interioare, adică a înţelepciunii. Cuvântul ager (laT. Agi-lis) din numele personajului românesc vine să sublinieze întrepătrunderea dintre o capacitate fizică şi una de ordin intelectual.

  AGERU-PAMANTULUI: Personaj din basmele româneşti, înzestrat cu darul înţelepciunii, al privirii ce vede dincolo de suprafaţa lucruriloR. În basmul Povestea ţărănească de Petre Ispirescu este închis într-o cratiţă şi ţinut pe foc de către şapte zmei. Va fi eliberat de fiul cel mic al împăratului, căruia ii dă sfaturi înţelepte cum să ajungă la lăcaşul zmeului care a răpit-o pe fiica unui împărat. Pare a fi o localizare în aria românească a mitologemului universal al „cuminţeniei” sau „înţelepciunii Pământului” care, prin numeroşii săi „ochi” (lacuri, iezere, mări, fântâni etc.), „vede” şi „înţelege” tot ce se petrece în „lume”. Arhetipul acestui personaj mitologic este Argus al grecilor, zeul cu „o mie de ochi”.

  AGHIUŢĂ: Nume comic dat de popor dracului. După cum presupunea Cihac, provine din grecescul aghios „sfânt” şi reprezintă un caz tipic al degradării sensului, al desacralizărij ce rezultă dintr-o percepţie ambivalenţă a lucrurilor şi esenţelor In dialectica gândirii populare. Forma diminutivală a numelui atestă un gen de familiaritate, chiar simpatie abia mascată faţă de această făptură mitică, având atributele Diavolului, dar şi unele trăsături specifice Spm riduşului. Vrăjile băbeşti par a fij una din specialităţile lui Aghiuţă. Apare în locuţiuni populare: il fură Aghiuţă – „a adormit greu”, l-a luat Aghiuţă –