Dar vai cât te înşeli! Că astăzi sânu-i fraged de ciocoime-i suptă

  Şi-i plină de mişeii! Ce-ai fost odat, o, ţeară, şi ce-ai ajuns acuma

  Supt talpa din Fanar, Că-ţi tremur copilaşii şi crud răcneşte muma

  Şi grecii n-au habar.

  Pe dalbele mormânturi eroilor din vreme

  Acum sunt buruieni, Subt ele Michai Bravu şi Mircea-vodă geme

  Ca noi subt agareni, Vai, steaua ni-i apusă, vai, angelul ne moare

  Şi pala-a ruginit, Vai, grecii ne mănâncă acuma din sudoare

  Bacalul ciocoit!

  Te scoală, Brâncovene, nu mai dormi, rumâne, Aminte să-ţi aduci

  De Caton şi de Brutu cu acvilele-n mâne, De marii Romii duci, Că acvila în corbu ce cruce-n gură poartă

  Cu vremea s-a schimbat Şi în rumân romanul mutat au fost de soartă

  Şi e viteaz bărbat!

  Sus, naţie robită, femeie lăcrămoasă, Mormânţii se deschid Şi ies fantome nobili dân umbra fumegoasă, Ce secolii desfid. Sus, sus cătaţi la dafini şi la neatârnare

  Şi ca cumpliţi paradoşi Mâncaţi în colţii aprigi şi zgâriaţi în ghiare

  Tiranii scrofuloşi!

  Stăpâne, care-n ceriu aburci pe tron de raze, Pe scaun de argint, Mai dă-mi atâta viaţă să văz ca în extaze

  Balaurul perind, Să văz un popol mândru în ţeara mea ferice

  Şi ochiu-apoi să-nchid, Şi duhu meu va râde precum o pitulice

  De dracul apatrid!”

  Iată sară se-ndeseşte şi acopere Elada Iată stele-n mii de colţuri, galbene ca limonada Cum îşi varsă cupa-n marea de mercuriu şi de vis. Semilune moi de aur scaldă valuri de lapis.

  Luna ca un corn de tablă a plecat de pe moschee Şi pe valuri se lăţeşte ca o pleoapă pe cornee, Ca o geană de cadână pe-un obraz de isihast. Semiluna lunii crapă-n cioburi reci pe golful vast. Iese dulful de culege praf de aur de pe boltă, Pe catarturi de barcaze grunji de aur se desvoltă Şi-ale pânzelor burdufuri s-umplu-n cer de icosari. Marea linsă e ca sticla, ceru-i de mărgăritari. Mai ca ziua luminează negura de praf de stele, Dă din ghimpe scorpionul, cloşca face temenele, Ursele lucesc ca petre fără preţ într-un sipet, Gemenii se pleacă tainic peste-al sferei parapet. Insuli doar cât vezi cu ochii. Sgomot face numai luna Lunecând pe roţi dinţate ca Fecioara în coluna D-orologiu pre când iese în fereastră cu un prunc. Stele-n val şi valu-n stele dopotrivă se arunc. Manoile, fruntea-ţi mare de poet pe pergamente A căzut şi potolite-s zbuciumele. Oriente, Când văzut-ai în Edenu-ţi un mai nobil ipochim? Îl trezeşte-n zori cu spaimă creştinatul Ibrahim:

  — Scoal', efendi, te deşteaptă, că piraţii ne-nconjor: Vin asupra-ne în barce şi în prima-i capul lor, E Iaurta chiorul, spaima apelor din jur de Zant. Zece mii de galbeni face al său cap aci-n Levant. Orişice caic el pradă, fundu-i sparge şi-1 scufundă, Echipajul de catarturi e legat şi se afundă. Manoil ieşi pe punte după ce-n sileafuri puse O mândreţe de pistoale ce dân Londra sunt aduse. Ele au pe paturi fildeş iar pe ţeve flori de-argint: Oh, amar de cel pe care Manoil l-ar fi ţintind. Patru barce lungi din pupa tot venea pe marea lină, Zece iatagane-n prima sticlea groaznic în lumină.

  Câte zece fesuri roşii se mişca în ritm de vâslă

  Şi orice lopată lungă e înfăşurată-n pâslă.

  Palicarii de pe punte se dau după cabestane, Cremenea pe pusei o-ncearcă, se închină la icoane.

  În caic matrozi sunt şapte iar piraţii-s patruzeci:

  Nici o pânză-n zare, nime. „Ah, perduţi suntem pe veci!'

  Ţipă jalnic Ianis musul. Singur Manoil e calm.

  El contemplă răsăritul de pe apa de napalm.

  Puscele pornesc să tune şi piraţii să mugească, Cruci şi-anafuri se-ntretaie, mume se batjocorească, Se-agăţ ancore-pisică de parâmi şi bocaport

  Şi piraţii sar pe punte şi în vârv de spange-i port

  Pe toţi cei rămaşi cu suflu şi îi leagă-n leasă groasă

  Ce-mpletită e din fire de frânghie de mătasă.

  Porcii sunt nişte Adonişi, e măgariul om cu minte, Tigrul e gentil ca mielul şi nu are-n gură dinte, E năpârca râmă oarbă, cioarele porumbi codaţi

  Lângă şchiopii, ciungii, spinii şi guşaţii de piraţi.

  Ci sunt muchelefi piraţii şi sunt dulci precum e turta

  Lângă cruntul gâde-al mării, lângă groaznicul Iaurta.

  El cu doar un ochiu-n frunte ca Ciclops a lui Omir îi cad laţele mânjite p-antiriu de serasir, Laţe roşii parcă brânce sângeroase el şi-a şters.

  Troznesc blanele de seânduri pe sub pântecosu-i mers.

  — Eşti ingles? Răcni Iaurta când zări pe Manoil Şi îi puse-n gât hangerul cu plasele de morfil.

  Ia să-mi spui acuma mie ce simţeşte floarea ierbii Când s-apropie cu nara căprioarele şi cerbii?

  — Ea se lasă rumegată şi se bucură ferice, Fiindcă ştie că la anul capul iar o să rădice.

  — Câine!

  — Acuma să te lepezi de ai tăi. Remâi cu mine Şi ne-nvaţă ca să tragem sacaluşurile bine

  Şi să nemerim cu tunul de cireş caic, barcaz, Că de nu, îl pun pe Spiros să te prinză de grumaz.

  Liniştit privi rumânul pe tiranul său în faţă:

  — O, prea jalnice Iaurta, să mai am eu nu o viaţă, Ci o mie vieţi în mine toate pline de răsfăţ

  Tot le-aş da curând de dragul drăgălaşei libertăţi. Nu-i un bou să tragă omul înhămat şi înjugat La cel plug ce cu ruşine de străin este mânat, Nu e un lighean oceanul, nici Carpatul moşunoi, Nu-s inglez, rumân îmi spune şi să mor rumân eu voi.

  — But you speak perfectly English, zise grecul minunat.

  — Well, I studied once at Cambridge, grăi junele bărbat.

  — Cambridge? Zău? Nu minţi tu oare? Şi n-ai cunoscut cumva Un studinte grec cu ochii şi guriţa de tetrea?

  Douăzeci de veri el are şi-i al meu copil iubit Pentru care prad