— Are pruncul tău o pată pe obraz, lângă cercel Ca o stea în patru colţuri? Are malotea?

  — E dOf, Zotalis, biet Zotalis, conţaki-mu!

  — Mi-a fost

  Drag tovaroş. Împreună învăţat-am pe de rost Tot ce scris-au lordul Bairon, şi-ntr-un ceas de izaltare Fraţi de cruce ne făcurăm şi jurat-am cu glas tare Ca să izbăvim Elada de sub turcii desfrânaţi I să scoatem la lumină patria de subt Carpaţi.

  — O, ţaruki! Răcni chiorul cu o patimă nespusă.

  — Şi paluki! Şopti mândru Manoil, ce se perdusă In visări lila ca umbra linguriţei pe şerbet:

  El vedea un nor de sânge preste-ntinsul vilaet. El zărea dân mii de unghiuri a Eladei neferice Cum se mişcă ca o mare, cum se-nvolbură ca bice

  D-uragan, de ploi, de tropot, cete-cete palicari.

  El privea cum snopi de lăncii sunt purtate de măgari

  Şi în clinchete de săbii şi-n foşnit de fustanelă

  Şi-n cruntare de ochi aprigi vine oastea cea rebelă

  Zbuciumată ca torenturi ce din mii de petre cad.

  Caii au argint pe frâne şi împroaşcă stropi în vad.

  Muntenegrii cu ţepoaie se azvârl în foc ca demoni, Croaţii cei cu zer în plete preste luncă sunt heghemoni

  Şi-aşa seceră asabii din genunchi şi din gâtlej

  Cum retezi bostanii putrezi de pe stafiditul vrej.

  Ce vuire, ce urlare, ce urgie! Cad spahiii

  Retezaţi din brâu de coase în vultoarea bătăliii, Năclăiesc în sânge cioturi miralaii, rag avan.

  Zdrenţe-zdrenţe zbor prin ceriu rămăşiţe de Coran

  (Zugrăvite sunt cu aur literile, dar ce mint)

  Se cabrează armăsarii pre sub nori de mărgărint.

  Tropotind în tropot mare vin bulgarii groşi la vână

  Şi cu şerpi de muşchi pre spete, că lucrează în grădină

  Tot plecaţi pe roşii grele şi pe-ardeii graşi buluc:

  Cu aracii tari de piersic miruiesc pre başbuzuc.

  „O, Alah, Alah!” s-aude-n tânguire de tulumbă, Când dodat, pe când în slava luna pune mare umbră

  Şi lumină ca dulceaţa de naramză cade-n glod, Se aude glas de bucium şi bătaie de zăvod

  Şi din codru miriade ies valahii, ies şoimanii

  Călărind nu cai, ci pardosi pre subt flăcările stranii

  Ale înstelării grele de pe ceriu-ncovoiat:

  Ei dărâmă corturi mândre de gevrea şi fir brodat, Ei sfâşie marţelinul şi pun foc: cu feţe roşii

  Fug cu groază bairactarii, se înăbuşă leproşii

  Lângă carele cu bivoli, încărcate cu huzmet.

  Se pârlesc chişiţe-n spuză, taie-n pântec un stilet.

  Fug periţi de groaza morţii, cu şalvarii la genuche Pre când vine, vine oastea rumânească, ca o muche De hanger arzând în soare, ca şi colţi de leu turbat: Până-n zori plecă Balcanul capu-n faţa lui Carpat.

  Năzăriri de suflet nobil. Manoile, cum te plâng! În poema mea bizară ai pornit cu pasul stâng. Mi-e să nu îţi perzi simţirea dac-ai şti ce se urmează, Dac-ai vede că periplu-ţi nu-i decât o anabază, Dacă ai afla că soarta-ţi e doar una de papir. Odiseu cel din vechime nu ştia cum că Omir Ticluise vicleşuguri ce crezu că el scornise Şi că tot el peţitorii la fămeia lui trimise Şi că el grăia prin gura-i şi că nici un fir dân păru-i Nu clintea făr-ca aedul să nu-l lase. Adevăru-i. Te visez, te-aud, te cuget: ţeapăn îmi apari acum Ca dagherotipul morţii relevat de-un zeu în scrum. Pot să fac orice din tine, să te-nalţ sau să te nărui, Fiindcă nimeni, niciodată nu-i stăpân pe adevăru-i. Insă cum mi-am pus în minte ca să trec la epopee Şi din moarte foi uitate să desfac o orchidee (Chiar de-ar fi o nălucire într-un glob de halima) Şi să fac nemuritoare-o dăltuire în halva, Manoile, mergi nainte. Actant palid, ce mai stărui? Nici un story nu se leagă de nu crezi în adevăru-i.

  CÂNTUL AL

  D

  OILEA

  Borges, ce-i mai zic şi înger E un colţ de stâncă şuie Un cap d'operă de cină Păsărică obidită De sorbeşti tabac eşti rege Manoile, spune mie d-unde neamul tău se trage Floare, floricea Manoil jungherul scoase Bravilor, pestriţ şi felurit e pământul O, patrie, ştiu că lumile-s praf Trei călugări în sutane

  Borges, ce-i mai zic şi înger cu aripe de argint, Cărui mumă-i fu oglinda iară tată labirint, Zice d-un poet ce vrut-a să încapă-n ochiu-i mare Toată Sfera, orizonul dân hotare în hotare, Ce punea în stihuri stânjeni de pământ cu iarbă, pom, Căşi, grădini şi-ogoare mândre, cum visat-a Rene Thom Să închipuie pân linii drepte, curve.

  — Ntrolocate Lucrurile lumii cari-s zugrăvite-n nestemate. De-aş versifica Levantul, umilitul lor discipul, Eu, un scrib ce nici o rază nu-mi încondeiază chipul De la steaua Inspirare, aş muri de fericit. Val cu val şi nor cu nour dulce l-aş fi zugrăvit. Dar nu poci. E umbra umbrei scrisu-mi şi n-am cui să cer

  Să îmi fie argintată foaia, ca a lui Daguerre. Decât ţie, Musă! Aide, mai îndură-te odat!

  E un colţ de stâncă şuie ce de valuri e mâncat.

  Trei smochini prefir dulceaţa fructei grele ca şi sânul

  Preste un ruin în care îşi făcea cuibar păgânul

  De Iaurta şi cu hoţii, blestemaţi de zei şi oameni, Căci urât eşti ca şi fiara de cu fiara te asameni.

  În vechime ce nu ştie nimenea, nici pedepsitul

  La hrisoave, îşi făcuse cu chilii umbrite schitul

  Trei călugări ce plecase de la Atos cu ruşine

  Fiindcă altul îi pârâse că creştea în curţi găine

  (Ci să ştie că la Munte Aghios să pnimeşti

  Parte femeiască este groaznic să păcătuieşti, Chiar şi parte femeiască de jiganie ori vită

  Căci muierea e Satana ce te duce în ispită).

  Oropsiţi, bătuţi cu petre, daţi afară de pân slujbe, In ostrov se apucase, cu nivele, şpacluri, drujbe

  Ticăit să dulgherească mitoc trainic de stejar.

  Să