Cărți «Enciclopedia Zmeilor descarcă cărți pmline gratis .Pdf 📖». Rezumatul cărții:
Există deosebiri importante între masculi şi femele în cazul zmeilor. Primii au cranii groase de cel puţin cinci centimetri, pline de umflături corespunzând principalelor trăsături de caracter. Cu cât un zmeu are mai multe cucuie în ţeastă, cu atât e mai respectat. Cea mai mare umflătură e cea dintre sprâncene, corespunzând pungii cu venin. Ochii masculilor sunt tari ca piatra şi sunt protejaţi, în cursul luptelor, de o pleoapă fumurie. Femelele au pe ţeastă numai trei corniţe colorate, înclinate după unghiuri care variază cu moda, şi glandele lacrimale mari cât portocalele, de pleoapele de jos fiind mai mereu atârnaţi puii, ce se hrănesc cu lacrimi. Creierul zmeilor nu este împărţit în emisfere. Prin cercetări de laborator s-a demonstrat că ei îl folosesc mai ales pentru funcţia de „vrăjire”, o mică zonă servind şi funcţiei de „blestem”, ambele inexistente la om. Treburile de fiecare zi sunt rezolvate de doi ganglioni cerebrali, mari cât merele domneşti, localizaţi în fese. Dentiţia arată că zmeii sunt prădători periculoşi, care şi-au dezvoltat suprafeţe de masticaţie speciale pentru zdrobirea accesoriilor umane: platoşe, catarame, ceasuri de mână, bijuterii.
Corpul zmeilor ar fi avut, poate, o înfăţişare destul de asemănătoare cu a omului dacă, acum zece milioane de ani, o femelă neatentă nu s-ar fi lăsat vrăjită de un dragon de Komodo. Rezultatele au fost semnificative pentru evoluţia speciei: O creastă de solzi laţi, ca de stegozaur, începe la ceafa şi se termină la noada zmeului, coloraţi în verde la masculi şi transparenţi (cu câte-un peştişor exotic înotând în fiecare) la femele. Gheare puternice, adaptate pentru scormonit pământul, pornesc din cele patru degete de la mâini şi de la picioare. Toracele cu pectorali puternici cuprinde două inimi, care pompează către organe un sânge foarte rece şi foarte albastru. Intestinele sunt şerpi reali, înghiţiţi odinioară în cursul evoluţiei şi trăind azi în simbioză cu gazda lor. Nu există organe de reproducere. Femelele de zmeu rărnân însărcinate în mod reflex prin îndrăgostire, dar zmeii rezultaţi astfel sunt sensibili la boli, şi mulţi nu supravieţuiesc. Este motivul pentru care zmeii cei mai viguroşi răpesc prinţese (numite uneori şi domniţe, iar cele mai reuşite – cosânzene), femele umane cu sânge albastru, compatibil cu al lor. Pe acestea le fecundează prin vrăjire (proces asupra căruia vom reveni). Femelele îndrăgostite dezvoltă în stomac mai mulţi embrioni semitransparenţi, atât de verzi încât se pot vedea prin pântece, care se devorează reciproc până rămâne unul singur, eliminat în cele din urmă într-o năframă de mătase şi pus imediat la ochiul mamei, de genele căreia se prinde bine. Va suge aici mai bine de doi ani. Cei născuţi din prinţese se dezvoltă mult mai greu, atingând maturitatea în jurul vârstei de opt ani, când sunt destul de mari ca să verse flăcări pe nări. De-atunci sunt consideraţi adulţi şi pornesc în căutarea domniţelor. Dacă nu e ucis de vreun voinic – duşmanul natural cel mai important al speciei – zmeului mediu îi rămân de trăit aproximativ două sute de ani.
Specia este pe cale de extincţie, mai cu seamă datorită stingerii treptate a marilor case domnitoare, singurele furnizoare de prinţese, înlocuirea lor cu intelectuale snoabe s-a dovedit un eşec, acestea fiind prea greu de întreţinut.
RASE ŞI VARIETĂŢI.
Pe e lângă zmeul comun, prezentat în capitolul precedent, mai există o serie de rase şi varietăţi cu trăsături specifice, dobândite datorită izolării geografice a unor grupuri în vremuri istorice îndepărtate. Cum specimenele din grupuri ce au evoluat diferit se mai pot împerechea încă între ele, indivizii rezultaţi fiind însă sterili, putem considera că toate aparţin aceleiaşi mari specii a zmeilor. Prezentăm în continuare cele mai caracteristice rase de zmei, spe-cificând că au fost observate şi exemplare neapar-tinând nici uneia dintre ele. Zmeul zmeilor.
Exemplar foarte rar, mai masiv şi mai feroce decât zmeii comuni. Odinioară răspândit din Carpaţiân Tibet, supravieţuieşte azi doar în câteva grădini zoologice particulare americane. Are un craniu masiv, din cristal deosebit de limpede şi de dur, pentru care a fost vânat din cele mai vechi timpuri. Mărgică de după măseaua de minte este şi ea foarte râvnită datorită puterii sale de a concentra gândirea. Pur-tată-ntre sprincene, se crede că asigură succesul la orice examen. Zmeul zmeilor se naşte numai dintr-un alt zmeu al zmeilor şi dintr-o cosânzeană, subspecie a prinţeselor. De aceea, în loc de solzi are pe spinare o coamă blondă, pe care şi-o unge bine cu seu. Vine pe lume deja împlătoşat şi cu buzduganul în mână. In cursul vieţii năpârleşte de câteva ori, lepădând, în ordine, o platoşă roz, una verde, una bleu şi rămânând cu cea finală, transparentă ca şi craniul, din acelaşi cristal foarte dur. Totuşi, cum se mânjeşte cu noroi şi frunze moarte din motive de camuflaj, rareori se pot zări prin crustele sale exterioare organele interne. Trăieşte cu un veac mai mult decât zmeul comun şi este cu un cot mai înalt, de aceea i se acordă întâietate înfricoşată în orice habitat locuit de zmei. E recunoscut de la distanţă datorită coifului cu cleşti de homar pe care-l poartă pe cap. Flacăra pe care-o scoate pe nări are cam 15 metri lungime şi e verde pal, cu turbioane mai curând estetice decât eficiente. De f apt, în luptase bizuie mai mult pe cleşti şi buzdugan.
Zmeul sur de văgăună.
Este cel mai viclean şi, în pofida dimensiunilor reduse (cam cât un copil de zece ani), cel mai vorace. Poartă permanent pe linieri, în chip de epoleţi, două tarantule negre, cu smocuri