însă că nici autorul, nici opera nu răspund servil aşteptărilor uzuale (mai ales la noi) cu privire la fundamentarea unei poziţii politice face ca o clarificare a specificului liberalismului lui Mill şi a valorii ideilor sale să fie indispensabilă înţelegerii cărţii de faţă.

Liberalismul lui Mill. Mai întâi de toate, Despre libertate nu este o formulare canonică a doctrinei politice liberale; ea nici nu vizează de fapt libertatea politică şi juridică promovată de liberalismul doctrinar drept unică formă de libertate autentică. În fond, subiectul cărţii este libertatea socială, intelectuală şi de conştiinţă: principalul adversar combătut în ea nu este tirania politică instituţională, ci tirania opiniilor şi mentalităţilor dominante (Alan Ryan). Cine s-ar grăbi însă ca de aici să tragă concluzia că demersul lui Mill nu prezintă importanţă politică propriu-zisă, ci doar semnificaţii sociale şi culturale generale, ar comite o greşeală capitală. Principiul (propus prin acest demers) de reglementare a raporturilor dintre societate, stat şi individ reprezintă un ghid normativ nu numai pentru conduita privată sau de grup, ci şi pentru orice politică publică liberală în sensul larg al cuvântului – adică, pentru orice politică tolerantă, neautoritară, neopresivă. Departe de a pluti în sfera generalităţilor filozofice sau morale abstracte, autorul britanic aspiră la definitivarea unui cod de conduită publică care, aplicat consecvent, ar fi menit să elimine arbitrarul mortifiant al intervenţiilor abuzive practicate frecvent de cele mai diverse forme de putere: puterea necontrolată a guvernărilor şi instituţiilor moderne, a birocraţiilor, puterea tiranică a majorităţilor (de obicei ocazionale, dar cu atât mai virulente), puterea sufocantă a comunităţilor rigidizate de prejudecăţi şi conformisme. Aşadar, cartea lui Mill este importantă nu ca piesă centrală dintr-un muzeu al ortodoxiei politice liberale, ci ca fundament teoretic al atitudinii liberale individualiste specifice civilizaţiei occidentale moderne, o atitudine care a reuşit uneori (şi ar fi de dorit să reuşească totdeauna) să modeleze atât conduitele persoanelor şi ale comunităţilor, cât şi acţiunile instituţiilor, în vederea restrângerii abuzurilor de putere, a amplificării libertăţii legitime de alegere şi a cristalizării unui modus vivendi axat pe recunoaşterea şi tolerarea diversităţii.

Despre libertate nu este doar cea mai celebră şi, probabil, cea mai influentă pledoarie modernă pentru autonomia şi independenţa umană, dar şi cea mai bine fundată filozofic construcţie de acest fel. Liberalismul lui Mill nu se bazează pe opţiuni strict politice, ci pe argumente teoretice de ordin general: argumente epistemologice, privind natura cunoaşterii, limitele adevărului accesibil, şi failibilitatea cognitivă; antropologice, privind natura umană, diversitatea ireductibilă a persoanelor, nevoia irepresibilă de alegere autonomă caracteristică omului modern; existenţiale, privind traiectoria individuală ca experiment unic de viaţă sau ca aventură a manifestării personalităţii; şi axiologice, privind valoarea în sine a diversităţii. Nu lipsesc, în această construcţie, nici argumentele de ontologie socială – privind raportul de forţe între componentele societăţii moderne –, nici cele pedagogice, privind metodele optime de asistare a dezvoltării personalităţii. Aşa cum s-a remarcat de către comentatori, demersul millian se sprijină şi pe o filozofie (optimistă) a istoriei, precum şi pe un anumit tip de raţionalism propriu secolului XIX. Nu este nevoie ca aceste fundamente filozofice sau de ordin teoretic general să fie prezentate pe larg aici; cititorul atent le va identifica uşor în text. Este însă necesar să fie aduse comparativ în prim-plan contraargumentele care se opun ideilor autorului britanic, deoarece punerea în contrast a interpretărilor concurente privitoare la libertate are avantajul că, pe de o parte, clarifică poziţia lui Mill, eliminând unele confuzii posibile, şi, pe de altă parte, indică unde anume se localizează de fapt forţa ei (după cum sugerează şi unde se află punctele sale vulnerabile).

Cel mai vizibil dintre argumentele pentru protejarea libertăţii individuale aduse în carte este cel epistemologic. Ca reprezentant al tradiţiei empiriste britanice, Mill pleacă de la premisa failibilităţii cunoaşterii umane; el expune pe larg argumentele privind caracterul parţial şi fragmentar al adevărurilor în care credem, relativitatea acestora şi omniprezenta posibilitate a infirmării lor. Insistenţa cu care amendează încrederea curentă, necritică, în adevărurile consacrate, energia cu care pledează pentru libertatea generală de căutare a unor noi adevăruri şi de repunere permanentă în dezbatere a ideilor admise au sugerat comentatorilor (lui John Gray, printre alţii) prezentarea lui Mill ca precursor al failibilismului lui Karl Popper. Ceea ce interesează nu este însă învederarea unei eventuale „ultramodernităţi“ a lui Mill, ci faptul că failibilismul său justifică amplificarea libertăţii individuale de expresie şi, mai ales, reducerea la minim a intervenţiei restrictive a Autorităţii (statului, societăţii sau a simplei opinii publice) în dezbaterea de idei. De vreme ce orice adevăr pe care s-ar putea baza intervenţia Autorităţii este totuşi esenţialmente failibil, nu se impune oare minimizarea acestei intervenţii? S-ar părea că în acest punct autorul eseului Despre libertate se află pe un teren cât se poate de sigur: failibilitatea cunoaşterii şi relativitatea sau provizoratul adevărurilor noastre se bucură azi de o largă recunoaştere. Poate că nici una dintre premisele lui Mill nu este atât de greu de contestat ca aceasta. Şi totuşi, nici aici nu lipsesc contraargumentele. Ele nu resping teza failibilităţii în sine, ci relevanţa acesteia pentru acţiunea socială; altfel spus, ele nu proclamă existenţa adevărurilor infailibile, dar susţin că failibilitatea acestora nu este temei suficient pentru minimizarea intervenţiei publice. Să admitem failibilitatea tuturor convingerilor curente; şi totuşi, în cazurile în care se impune luarea anumitor iniţiative (de către instituţiile statului sau de către comunitate) pentru rezolvarea unor probleme recunoscute drept presante (a unor dificultăţi ce nu pot fi contemplate pasiv), ce alternativă există la declanşarea de acţiuni bazate pe cunoştinţele (adevărurile) disponibile, chiar failibile şi relative cum sunt ele? Putem admite, cu toată buna-credinţă, că nu avem la dispoziţie decât adevăruri failibile; şi totuşi, dacă acţiunea se impune, ea trebuie declanşată pe baza acceptării (cel puţin provizorii) a acestor adevăruri (singurele la care avem acces), fără ca principiul failibilităţii să mai conteze. Exact aşa cum justiţia îşi urmează cursul, indiferent de faptul că orice probă judiciară este relativă sau „failibilă“ şi că dovezile existente nu sunt niciodată complete sau absolut