sigure, instituţiile statale şi instanţele societăţii civile vor acţiona (în cazurile urgente), indiferent de faptul că informaţiile pe care se bazează ele sunt failibile. Ce altceva, s-au întrebat retoric criticii lui Mill, pot face oamenii decât să acţioneze pe baza convingerilor existente, fie ele relative şi discutabile? O suspendare a acţiunii sau a luării de atitudine până la (total improbabila) achiziţie definitivă de adevăruri absolut certe este de neconceput – ea ar echivala cu o autoparalizare (pe temeiuri sceptice) a iniţiativei publice. O atare suspendare sau amânare a acţiunii ar fi posibilă şi rezonabilă numai în situaţiile sociale „relaxate“, situaţii în care nu sunt necesare intervenţii urgente şi în care adoptarea unei decizii sau găsirea unei soluţii pot fi lăsate la latitudinea rezultatelor unei dezbateri publice libere, nelimitate temporal şi cu final imprevizibil. Din nefericire însă, a aplica principiile lui Mill (de nonintervenţie) numai în asemenea situaţii „relaxate“, fără caracter acut, ar însemna a anula însuşi scopul demersului făcut de autorul britanic: căci intenţia acestuia nu a fost aceea de a găsi o cale de compromis (între public şi privat) ce poate fi urmată doar în situaţiile netensionate, ci tocmai aceea de a furniza un mod de rezolvare general valabil a problemelor generate de raportul Autoritate publică–libertate individuală, un algoritm politic aplicabil fără excepţie. Apărătorii lui Mill ar putea încerca să contraargumenteze, replicând că intenţia acestuia nu a fost aceea de a oferi algoritmi cu imediată utilizare practică şi nici aceea de a stopa acţiunea publică până la momentul identificării unor adevăruri absolute – de fapt, scopul său a fost acela de a legitima teoretic maxima libertate de exprimare şi dezbatere. Chiar dacă s-ar accepta, de dragul argumentării, această replică, ea nu va schimba în fond cu nimic lucrurile, deoarece chestiunea „urgenţei“ se repune şi în acest cadru. Diversele Autorităţi pot desigur trata cu maximă permisivitate diversitatea de opinii şi controversele interminabile dintre oameni numai în situaţiile „relaxate“, în care nimic vital şi urgent (pentru comunitate) nu este în joc; în situaţiile acute (de război sau conflict civil, de tensiuni sociale majore), în care diversitatea de opinii sau amploarea controverselor par să atingă un nivel critic, Autorităţile statale sau sociale vor aprecia limitarea libertăţii de exprimare şi dezbatere drept o urgenţă publică legitimă, a cărei punere în aplicare se impune în mod obiectiv. Dacă acest nivel critic ar putea fi totdeauna raportat la ameninţări concrete, incontestabile, la riscuri (generate de diferenţele de vederi) apreciate drept inacceptabile pentru comunitate sau la ameninţări grave (provocate de controverse violente sau de vehicularea pernicioasă a unor opinii radicale) asupra unor interese vitale ale persoanelor, intervenţia publică în această sferă ar putea fi acomodată cu ideile lui Mill; dificultatea vine însă din faptul că în nenumărate cazuri convingerile însele privind existenţa unor asemenea ameninţări sau riscuri sunt diverse şi failibile – diversele Autorităţi publice (formale sau informale) vor putea deci decide că intervenţia lor este legitimă, deşi bazată pe astfel de convingeri failibile, şi vor argumenta (la fel ca mai sus) că, în lipsa certitudinilor (rareori disponibile în viaţa socială), acţiunea inspirată de aceste convingeri este justificată şi preferabilă pasivităţii. Pe scurt, odată admisă ideea că urgenţele sociale sau crizele pot legitima intervenţii restrictive ale Autorităţii, principiul lui Mill devine inoperant: el admite intervenţii publice de limitare a disensiunii şi diversităţii de opinie numai în cazuri de pericol grav la adresa intereselor legitime ale persoanelor, însă chiar existenţa sau inexistenţa acestui pericol este obiect de disensiune şi diversitate a opiniilor. Astfel, viabilitatea regulii tolerării maxime a disensiunilor şi controverselor depinde de un consens asupra inexistenţei „excepţiilor“ (inexistenţei unor situaţii de criză sau gravitate acută care ar justifica abandonarea toleranţei), consens care însă este şi el greu de întrunit: tocmai în situaţiile controversate (de „criză“ sau tensiune), în care Autoritatea ar trebui să se abţină de la intervenţii pentru a tolera diversitatea, aceasta va refuza să se abţină în măsura în care va aprecia că criza sau tensiunea existentă implică riscuri inacceptabile pentru comunitate (şi deci justifică abolirea temporară a regulii maximei toleranţe). Mill pare să nu fi sesizat aici intercondiţionarea epistemică dintre cele două niveluri la care apare posibilitatea disensiunilor şi a controverselor, legătura dintre convingeri (privind conduita optimă de urmat) şi metaconvingeri (privind riscurile sau ameninţările ce justifică această conduită): principiul tolerării disensiunii şi controversei (atunci când nu sunt ameninţate interese vitale) pare în sine impecabil, dar aplicarea lui este ea însăşi condiţionată de un consens asupra situaţiei (de absenţă a ameninţărilor); or, fiecare dintre părţile aflate în controversă îşi va susţine atitudinea de la primul nivel de dispută (privind nevoia de a aplica sau nu principiul maximei toleranţe) printr-o atitudine adecvată la cel de-al doilea nivel (al disputei privind riscurile implicate de disensiunile sau controversele existente la primul nivel), iar diversele Autorităţi, în special, vor legitima atitudinea lor la primul nivel (opţiunea pentru abolirea temporară a toleranţei) printr-o atitudine adecvată la cel de-al doilea nivel (convingerea că disensiunile şi controversele prezintă mari riscuri). Faptul că această din urmă convingere este failibilă (ca oricare alta, cum just remarcă Mill) nu va contribui cu nimic la rezolvarea situaţiei, deoarece avem de-a face cu două poziţii opuse, fiecare legitimată de seturi de convingeri care se susţin reciproc: adepţii libertăţii vor susţine aplicarea principiului maximei toleranţe, susţinând că disensiunea şi controversa nu implică riscuri majore, în timp ce Autorităţile dornice să intervină vor susţine necesitatea abolirii temporare a principiului, susţinând că în cazul respectiv disensiunea şi controversa prezintă riscuri majore. Concluzia recunoaşterii acestei probleme este că aplicarea principiului lui Mill vizând maxima tolerare a disensiunilor este ea însăşi condiţionată de existenţa unui consens (la al doilea nivel) privind inexistenţa riscurilor majore ale disensului; condiţionată deci de o limitare deja existentă a disensiunilor, de o situaţie relativ neproblematică (sau parţial problematică). Când însă situaţia este efectiv sau complet problematică, deoarece părţile aflate în dispută nu cad de acord nici asupra aplicării principiului de toleranţă şi a acceptării disensiunilor, nici asupra riscurilor comportate de aceste disensiuni, principiul tolerării devine inutil – el nu poate contribui cu nimic la rezolvarea