controverselor, deoarece însăşi oportunitatea aplicării sale devine obiect de controversă. Patetismul (filozofic) al situaţiei este reliefat de faptul că toate cazurile cu adevărat complexe, dificile şi interesante sunt mai curând cele complet problematice, şi că tocmai pentru asemenea cazuri dificile a fost conceput principiul lui Mill; acesta se dovedeşte însă impecabil în situaţiile mai simple (care nici nu necesită, poate, aplicarea sa, de vreme ce au la bază un anumit consens) şi inutil în cele mai complexe, pentru care a fost de fapt avansat şi în care ar fi realmente necesar. Propunerea filozofului britanic poate deci fi apreciată, din punctul de vedere al căutării unor instrumente operaţionale, drept un eşec. Cum se explică totuşi continua ei audienţă? Răspunsul este, cel puţin în parte, următorul: deşi ideile lui Mill nu ne pun la dispoziţie un instrument eficace pentru cazurile cele mai complicate de disens (privitor la libertatea de expresie), ele reprezintă o excelentă terapie împotriva tendinţei permanente de „sacralizare“ a unor convingeri. Sursa atractivităţii argumentelor din Despre libertate este faptul că ele constituie un remarcabil memento al necesităţii de a nu privilegia nici o poziţie intelectuală, politică sau morală, de a recunoaşte că orice atare poziţie poate şi trebuie să fie repusă mereu în discuţie. În ciuda progreselor pe care spiritul critic le-a făcut în perioada modernă, Autoritatea (de stat, oficială, sau comunitară, informală) şi mai ales Autoritatea opiniei curente au continuat şi continuă să metamorfozeze anumite convingeri curente în tabuuri, să preseze pentru sustragerea unor idei sau atitudini de la orice discuţie critică, pentru transformarea lor în intangibile. Orice spirit dinamic resimte aşadar pledoaria lui Mill drept benefică şi înviorătoare, în măsura în care ea funcţionează ca tratament permanent împotriva permanentei ofensive a tabuurilor colective. Se reproduce mereu acelaşi scenariu: Autorităţile sau grupurile de putere (nu neapărat politică, ci şi morală sau intelectuală) impun tabuuri şi presează pentru situarea anumitor poziţii sau opţiuni deasupra oricărei dezbateri, aşadar forţează consensul; în timp ce spiritele critice, rebele, opun rezistenţă tabuizării, repun în discuţie opţiunile „sacralizate“ şi luptă pentru dreptul la disens. În cadrul acestui scenariu, Mill este marele aliat invizibil şi marele inspirator clasic al celor din urmă; actualitatea sa rămâne nediminuată, deoarece ea este legată, în fond, de omniprezenţa acestui conflict între tabuuri şi demitizări, între conformism şi nonconformism.

Un al doilea fundament al concepţiei milliene despre libertate are caracter antropologic. Filozoful britanic vede omul ca pe o fiinţă preocupată de propria dezvoltare, însetată de experiment şi înnoire, dornică de a-şi manifesta personalitatea specifică, şi deci profund ataşată libertăţii înţelese nu numai ca o valoare supremă, ci şi ca o condiţie necesară satisfacerii acestor impulsuri sădite în natura sa. Pentru Mill, oamenii sunt în primul rând individualităţi inconfundabile, iar peisajul social este unul al inepuizabilei diversităţi; în acest peisaj, nevoia de libertate este de la sine înţeleasă, deoarece numai climatul liber permite respiraţia normală a individualităţii şi manifestarea deplină a diversităţii. De aici, diatribele autorului britanic împotriva constrângerilor sociale, a presiunii comunităţii asupra individualităţii. Cititorul eseului Despre libertate cu greu poate evita senzaţia (transmisă în fiecare pagină) că orice constrângere sau presiune socială este un lucru rău, atrofiant sau mortifiant, ceva ce mutilează personalitatea umană şi schilodeşte peisajul social. Uniformizarea oamenilor apare, la Mill, nu pur şi simplu ca un mare pericol social, ci drept marele pericol public prin excelenţă. Răul însuşi, întregul Rău modern, este încapsulat de Mill în uniformizare (după cum întreaga esenţă a raporturilor optime dintre societate, stat şi individ este încapsulată în celebrul principiu avansat de el). Şi aici criticii filozofului britanic au ridicat obiecţii. Încă înainte de apariţia pledoariei milliene pentru maximizarea libertăţii individuale, gândirea conservatoare denunţase (prin Edmund Burke) cultul libertăţii ca valoare în sine şi presupunerea că omul liber este în cea mai bună poziţie pentru a dobândi fericirea. Burke a avansat teza că resursele personale ale fiecărui individ sunt insuficiente pentru a garanta alegerea liberă a unei traiectorii de viaţă optime, şi, pe această bază, a încercat să prezinte intervenţia societăţii nu ca pe o constrângere exterioară, atrofiantă, ci ca pe un ingredient indispensabil unei bune evoluţii individuale. După apariţia eseului Despre libertate, mai mulţi comentatori au reluat această linie de argumentare, acuzându-l pe Mill de ignorarea faptului că există şi un rol formativ al constrângerilor sociale. Un autor din secolul XIX, a cărui identitate a rămas necunoscută, dar ale cărui obiecţii rămân până astăzi substanţiale, i-a reproşat lui Mill tendinţa de a privi personalitatea individuală ca pe o „fortăreaţă“ ce trebuie să rămână „inexpugnabilă“ la influenţele sociale; această tendinţă escamotează în mod regretabil faptul esenţial că nu orice influenţă sau constrângere socială are caracter nefast, căci dezvoltarea personalităţii poate suferi de pe urma absenţei constrângerilor formative la fel de mult pe cât poate suferi de pe urma prezenţei celor deformante (Filosofia politică a lui J.S. Mill, coord. G. Ene, Polirom, 2000, p. 175). În aceeaşi perioadă, James Fitzjames Stephen a susţinut, în lucrarea sa clasică Liberty, Equality, Fraternity, că toate bunele obiceiuri morale ale omului se dobândesc printr-un proces greu şi dureros în care limitările şi constrângerile sociale joacă un rol decisiv: altfel spus, „îmblânzirea brutei“ ascunse în fiecare om necesită intervenţia (benefică, formativă, iar nu mortifiantă) a constrângerii comunitare. Devine vizibilă, în acest punct, legătura dintre optimismul aproape idilic al lui Mill (cu privire la natura umană) şi repulsia sa faţă de controlul public asupra persoanelor; denunţarea constrângerii, în care se lansează el, este de fapt susţinută de încrederea pe care o avea în faptul că omul liber va „merge pe calea cea bună“, calea autodezvoltării şi a manifestării creative a personalităţii. Dimpotrivă, gândirea conservatoare, de la Burke la Stephen şi mai departe, fiind mai curând sceptică în ce priveşte tendinţele spontane ale omului, vede în constrângeri şi un factor civilizator, nu neapărat unul atrofiant pentru personalitate. Semnificativă, în acest sens, este reacţia unui spirit conservator ca Thomas Carlyle la critica milliană a constrângerilor sociale: „Ca şi cum ar fi un păcat să-l controlezi şi să-l forţezi pe acest porc de om pentru a-l aduce