pe o cale mai bună. . . „ (cf. Isaiah Berlin, Patru eseuri despre libertate, Humanitas, 1996, p. 276). Constatând că Mill lucrează cu premisa că ar fi în general preferabil să-i laşi pe oameni liberi, şi nu să-i controlezi, cel mai important comentator conservator clasic al eseului Despre libertate face următoarea analiză critică: „Marele defect al scrierilor târzii ale dlui Mill mi se pare a fi acela că şi-a format o apreciere prea favorabilă asupra naturii umane. Aceasta se înfăţişează în capitolul Despre individualitate ca unul din elementele bunei stări, prin asumpţia tacită prezentă în fiecare parte a sa, că eliminarea constrângerilor tinde de obicei să fortifice caracterul. Cu siguranţă că exact opusul acestei asumpţii este adevărul. Silinţele obişnuite sunt cel mai mare fortifiant al caracterului, iar restricţiile şi constrângerea, într-o formă sau alta, reprezintă cel mai mare stimul pentru aceste silinţe [...] Aproape fiecare fiinţă omenească are nevoie de mai multă sau mai puţină constrângere şi limitare ca astringente menite să-i confere acel maximum de putere pe care este capabilă să o atingă“ (James Fitzjames Stephen, în J.S. Mill, On Liberty, edited by David Spitz, W.W. Norton and Co., 1975, p. 147 – volumul conţine textul lui Mill, cu numeroase note, dar şi o antologie de comentarii la adresa sa). Dubii înrudite cu cele exprimate aici au fost formulate şi privitor la cultul millian pentru alegerea individuală liberă ca mod optim de construire a vieţii umane. Pentru Mill, „un om este om datorită capacităţii sale de a alege“ (Isaiah Berlin), iar libertatea de alegere apare ca valoare umană supremă. În spatele acestei opţiuni axiologice se ascunde convingerea modernă curentă că libertatea ridică nivelul de calitate al vieţii omeneşti. Într-o stare de spirit mai puţin entuziastă, unii comentatori semnalează că experienţa acumulată nu pare să confirme totdeauna această convingere împărtăşită de Mill. Spre exemplu, căsătoriile „aranjate“ (de părinţi sau alte persoane cu autoritate) nu par, statistic vorbind, deloc mai puţin reuşite decât cele bazate pe alegerea liberă (John Gray, Mill on Liberty: A Defence, Routledge, 1996, p. 143). Mai mult decât atât, se poate constata că amplificarea fără precedent a libertăţii de alegere a partenerilor maritali (în secolul XX) şi eliminarea tuturor restricţiilor sociale a fost însoţită nu de consolidarea, ci de anemierea instituţiei maritale; chiar dacă există variaţi factori care au contribuit la această evoluţie (ea neputând fi imputată exclusiv liberalizării opţiunii maritale), nu se poate deocamdată trage concluzia că maximizarea libertăţii individuale ar fi adus cu sine căsătorii „de mai bună calitate“ sau mai reuşite. Sigur că nici unul dintre aceşti critici ai lui Mill nu pledează împotriva libertăţii ca atare (pentru maximizarea constrângerilor sociale în general) sau împotriva alegerii individuale libere ca atare (pentru tutelarea persoanei de către comunitate); ceea ce semnalează ei este de fapt caracterul schematic simplist al antitezei milliene „constrângere = factor malefic, libertate = factor benefic“ sau „alegere dirijată = factor negativ, alegere liberă = factor pozitiv“. În vizorul criticii intră elementul maniheist prezent în Despre libertate, tendinţa de a privi necritic libertatea drept ceva bun în sine (sau bun în orice împrejurări) şi constrângerea drept ceva rău în sine (rău în orice împrejurări). Simptomatică este în acest sens observaţia lui J.F. Stephen: „Întrebarea dacă libertatea este un lucru bun sau rău apare la fel de iraţională ca şi întrebarea dacă focul este un lucru bun sau rău. Ea este şi bună şi rea, în funcţie de timp, loc şi împrejurări“ (Liberty, Equality, Fraternity, Elder and Co., 1874, p. 53). Mill tinde să vadă libertatea ca pe un panaceu, în timp ce conservatorii resping această idealizare. În acelaşi spirit, ei evidenţiază că nici individualitatea nu este un lucru bun în sine (ea poate lesne degenera în simplă excentricitate); căci individualitatea nu se identifică cu originalitatea: „Originalitatea constă în a gândi cu capul tău, nu în a gândi altfel decât alţii“ (Stephen, în Spitz, op. cit., p. 149). Obiecţii similare se pot ridica în legătură cu diversitatea, văzută de Mill ca o valoare în sine (Isaiah Berlin), ce trebuie protejată şi cultivată. Mill crede în diversitate, şi este îngrozit de pericolul depersonalizării individului în societatea modernă, tot mai influentă, mai invazivă şi mai autoritară. Aici, din nou, el ne apare ca un gânditor extrem de modern şi de actual. Pe de altă parte, se ridică întrebarea dacă existenţa normală a unei comunităţi nu implică totuşi şi existenţa unui minim de unitate atitudinală sau de consens moral, deci o limitare a diversităţii. Dacă răspunsul este pozitiv, i s-ar putea reproşa lui Mill că a idilizat diversitatea, în loc de a analiza (în spirit pragmatic) dificultăţile problemei „unde anume trebuie trasată graniţa dintre diversitatea dezirabilă şi unitatea indispensabilă?“. Principiul său (privind tolerarea oricăror conduite nedăunătoare altora) este oare, din acest punct de vedere, suficient? Este practic posibil ca o societate bună să admită maximum de diversitate, cu excepţia celei care lezează direct vreun membru al acesteia? Critici conservatori ai atitudinii liberale de maximă toleranţă, cum este Patrick Devlin, au sugerat, în acest context, că dacă răspunsul la cele două întrebări ar fi pozitiv, atunci ar trebui recunoscută drept bună prin diversitatea ei şi o societate ce tolerează incestul, consumul de droguri sau cruzimea faţă de animale, conduite care nu par să lezeze direct alţi membri ai comunităţii, ci numai anumite convingeri şi angajări morale foarte larg răspândite în lumea civilizată. Dar asupra acestei problematici voi reveni mai jos.

O caracteristică unanim recunoscută a liberalismului lui Mill este optimismul. Acest optimism nu viza doar natura umană (aspect la care se referea încă Stephen), ci şi efectele dialogului social, realitatea progresului istoric, educabilitatea şi capacitatea de dezvoltare a persoanelor etc. John Gray, G.W. Smith, Roger Crisp şi alţi comentatori au evidenţiat că, dacă omul este perceput de Mill ca nobil aspirant la libertate şi autonomie, ca erou absorbit de propria aventură formativă (interesat de autodezvoltare, de elaborarea unor noi planuri de viaţă, de participarea la experimente originale privind modul de a trăi), dialogul social este la rândul său văzut ca dialog