raţional, în care dezbaterea şi controversa conduc la apropierea de adevăr, în timp ce istoria apare ca evoluţie lineară de la inferior la superior, de la barbarie la civilizaţie. Manifestând „convingerea în caracterul inerent progresist al omului şi istoriei“ (Gray), Mill pare să nu fi luat deloc în considerare posibilitatea ca maximizarea libertăţii să conducă (nu neapărat la autoperfecţionarea personalităţii, ci) la descătuşarea dorinţelor egoiste arbitrare (G.W. Smith), la un gălăgios „dialog al surzilor“ sau la opţiuni politice absurde (Roger Crisp). Crisp, spre exemplu, aminteşte că libera opţiune a electoratului german l-a adus pe Hitler la putere. Are deci oare vreun rost să se facă apologia libertăţii ca atare? Ignorând această întrebare, Mill rămânea ataşat unor viziuni melioriste, mai ales unei filozofii a istoriei cu caracter meliorist, inspirate de optimismul iluminist şi împărtăşite de pozitivismul secolului XIX (Gray).

Constatând lunga serie de ataşamente milliene la premise şi idei discutabile sau vetuste, cititorul poate fi tentat să se întrebe prin ce anume rămâne actual şi interesant autorul pledoariilor pasionate din Despre libertate. Unul dintre răspunsurile la această interogaţie este poate surprinzător: multe dintre ataşamentele lui Mill rămân şi ataşamente ale omului contemporan, multe dintre „prejudecăţile“ iluministe, melioriste, raţionaliste sau optimiste din eseul de faţă rămân în vigoare ca presupoziţii tacite, acceptate adesea necritic de majoritatea dintre noi. Înclinaţia de a privi constrângerile drept ceva rău în sine şi libertatea drept ceva bun prin natura sa (aşadar cultul libertăţii), încrederea nelimitată în progres, în raţionalitate şi în virtuţile dialogului, convingerea că omul este educabil şi capabil de autodezvoltare, ca şi convingerea că fiecare trebuie lăsat să-şi aleagă singur modul de viaţă sau simpatia pentru diversitate sunt tot atâtea angajări intelectuale prin care Mill ne rămâne contemporan. În mare măsură deci vocea lui Mill ne este familiară, iar demersul său ne pare de la sine convingător. Cu o notă de maliţie, s-ar putea spune că actualitatea autorului britanic se explică (şi) prin persistenţa prejudecăţilor lui, care au rămas şi prejudecăţile noastre. Din fericire însă, acesta nu este singurul răspuns relevant. Tot atât de adevărat este şi că demersul lui John Stuart Mill este unul argumentativ, coerent conceptual şi sistematic, net superior pledoariilor altor autori ai secolului XIX. La liberali francezi ca Bastiat, spre exemplu, funcţiona o discutabilă suficienţă (ilustrată de ideea expeditivă că pur şi simplu statul nu poate furniza toate serviciile pe care cetăţenii le aşteaptă de la el, idee pe care se baza opţiunea pentru un stat minimal), iar la Herbert Spencer funcţiona o dubioasă „metafizică“ socială (metafizica luptei pentru existenţă şi a supravieţuirii celui mai puternic). În comparaţie cu astfel de gânditori liberali, Mill se situează pe o poziţie net superioară: plecând de la premise epistemologice greu de respins, dar şi de la idei antropologice încă larg împărtăşite, el dezvoltă baterii de argumente care pot fi încă examinate cu toată seriozitatea şi (nu o dată) cu folos. Rareori aceste argumente sunt ireproşabile sau definitive; dar, în ciuda obiecţiilor ce li se pot aduce, ele sunt argumente substanţiale care pot fi şi astăzi evocate într-un demers analitic fertil.

Mare parte din succesul atitudinii liberale a lui Mill se datorează spiritului ei profund democratic, care însă nu este uşor de sesizat, câtă vreme el critică tirania majorităţii şi elogiază elitele, repudiind presiunea sufocantă a opiniei publice curente. Mill exalta contribuţia creatoare a elitelor şi resimţea o totală aversiune faţă de presiunea uniformizantă exercitată de opinia majoritară, dominantă. El era convins că strivirea personalităţilor originale sub tăvălugul uniformizării sociale este marele pericol al epocii moderne. Cu toate acestea, atitudinea sa nu este elitară şi antidemocratică, ci, dimpotrivă, profund favorabilă democraţiei. Cum se explică acest aparent paradox? Lucrurile sunt în fond simple. Ca om de cultură, Mill nu putea să nu recunoască meritele elitelor în sfera creativităţii. Ca filozof empirist însă, obsedat de failibilitatea adevărului, el nu putea să nu vadă relativitatea tuturor ideilor, inclusiv a celor avansate de elite. Sintetizând aceste două opţiuni, filozoful britanic ajunge la soluţia bine cunoscută: individul trebuie să se bucure de maxima libertate care permite manifestarea creativităţii; „adevărurile“ de la care se revendică constrângerea socială fiind failibile, ele nu trebuie să înăbuşe independenţa de gândire şi creativitatea personală a nimănui. Se omite însă adesea consecvenţa gândirii lui Mill: principiul failibilităţii era aplicat de el nu numai opiniei majoritare, ci tuturor opiniilor – ca atare, nu numai „adevărurile“ îmbrăţişate de mase sunt tratate drept failibile; la fel de failibile sunt şi „adevărurile“ indivizilor, inclusiv ale celor creativi, deci inclusiv cele ale elitelor. Efectul acestei consecvenţe este că filozoful britanic apără libertatea individuală de gândire şi opinie, dar nu privilegiază câtuşi de puţin anumite idei şi atitudini: strategia sa este de a apăra libertatea elitelor, dar nu de a le acorda vreun ascendent epistemic sau moral. „Adevărurile“ avansate de elite sunt la fel de failibile ca şi toate celelalte; de aceea, ceea ce este cu adevărat de supremă valoare pentru Mill nu sunt anumite adevăruri (avansate de elite), ci mecanismul dezbaterii libere, care este, în fond, profund democratic. Elitele sunt elogiate pentru creativitatea lor, dar lor nu li se rezervă nici un fel de privilegii şi nu li se atribuie nici un fel de rol paternalist (Mill este, de altfel, un adversar ireductibil al paternalismului); preocuparea exclusivă este de a le apăra, nicidecum de a le excepta (de la norme) sau de a le situa prioritar. Elitele nu deţin drepturi suplimentare sau prerogative; statutul ce li se acordă este identic cu cel rezervat pentru orice individualitate; dacă sunt apărate sau promovate, este pentru că ele ilustrează individualitatea, nu pentru că ar deţine o poziţie de superioritate în dezbaterea publică. Libertatea revendicată de Mill pentru ele nu se justifică (în mod elitist) printr-o presupusă superioritate intrinsecă a ideilor sau atitudinilor vehiculate de elite, ci prin dreptul (democratic) al fiecărui individ la libertate de gândire. Cu adevărat sacră este pentru Mill nu superioritatea elitelor, ci supremaţia libertăţii individuale de gândire; tocmai din acest motiv, el apără nu prioritatea elitelor, ci