Valoarea pledoariei în favoarea libertăţii. Scopul declarat al cărţii lui Mill este articularea unui principiu „simplu“ pe care să poată fi aşezată întreaga diversitate şi complexitate a relaţiilor dintre societate, stat şi individ. Dacă succesul cărţii ar echivala cu succesul acestui principiu, atunci ar trebui început prin sentinţa: „lucrarea este un eşec“, deoarece (cum cad de acord azi majoritatea comentatorilor) principiul propus nu poate avea succesul dorit. Din fericire, valoarea cărţii nu se reduce la funcţionalitatea acestui principiu – forţa şi rezonanţa argumentării lui Mill depăşeşte cu mult simpla aplicabilitate a principiului fundamental avansat. Iar ceea ce dă un vizibil ascendent intelectual şi politic autorului cărţii Despre libertate asupra altor apărători ai liberalismului este tocmai valoarea acestei argumentări.

Scopul ei direct este legitimarea celebrului principiu millian: „unicul scop care îi îndreptăţeşte pe oameni, individual sau colectiv, la ingerinţe în sfera libertăţii de acţiune a oricăruia dintre ei este autoapărarea; unicul ţel în care puterea se poate exercita, în mod legitim, asupra oricărui membru al societăţii civilizate, împotriva voinţei sale, este acela de a împiedica vătămarea altora. Propriul bine, fizic sau moral, nu constituie o îndreptăţire suficientă. Un om nu poate fi constrâns, în mod legitim, să facă un anumit lucru sau să se abţină de a-l face pentru că ar fi mai bine pentru el să se comporte astfel, pentru că acest lucru l-ar face să fie mai fericit sau pentru că, în opinia altora, este înţelept sau este drept ca el să se comporte astfel. [...] Singurul aspect al conduitei unui om pentru care el poate fi tras la răspundere de către societate este cel privitor la ceilalţi. Sub aspectele care îl privesc doar pe el însuşi, independenţa lui este, de drept, absolută. Asupra lui însuşi, asupra propriului trup şi spirit, individul este suveran.“ S-a constatat demult că principiul lui Mill nu este deloc original. El se regăseşte, în germene, la Rousseau, prin ideea că la baza dreptăţii raţionale stă imperativul (formulat în Discursul asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni): asigură-ţi binele propriu făcând cât mai puţin rău altuia. Mai explicit, se regăseşte la Kant, în formula normativă (din mica scriere Despre sentinţa: acest lucru poate fi corect în teorie, însă nu funcţionează în practică): „fiecare trebuie să-şi urmărească fericirea pe drumul pe care îl consideră bun pentru el, cu condiţia de a nu aduce vreun prejudiciu libertăţii celorlalţi de a urmări un scop asemănător“.

Într-un climat individualist şi permisiv, aşa cum este cel occidental contemporan, acest principiu are o enormă doză de plauzibilitate prima facie. Într-adevăr, ce se poate reproşa maximei fiecare să fie lăsat în pace câtă vreme nu deranjează pe alţii? De ce nu s-ar călăuzi politicile publice şi intervenţiile comunitare după acest principiu al maximizării libertăţii individuale şi al minimizării ingerinţelor în viaţa personală? Ce dificultăţi ar putea împiedica aplicarea sistematică a principiului? Mai mulţi autori au încercat să sintetizeze varietatea de dificultăţi şi probleme suscitate de principiul lui Mill. În perspectiva lui David Spitz, este vorba de următoarele obiecţii: 1) Mill este victima propriilor sale opţiuni contradictorii (pe de o parte utilitarismul, şi pe de alta concepţia drepturilor abstracte ale individului), iar aceste opţiuni implică cerinţe ce intră în conflict; 2) dihotomia dintre acte care îl privesc doar pe individ şi acte ce îi privesc şi pe ceilalţi este o falsă dihotomie; 3) concepţia lui Mill despre individualitate echivalează cu o pledoarie pentru iresponsabilitate socială; 4) Mill concepe greşit natura, şi deci limitele adecvate, ale libertăţii (Spitz, op. cit., pp. 211–232). Mai recent, John Gray listează următoarele obiecţii: 1) principiul lui Mill nu poate da libertăţii prioritatea şi distribuţia egală cerute de o moralitate liberală; 2) prohibirea constrângerilor paternaliste asupra libertăţii nu poate primi o justificare utilitaristă constrângătoare; 3) nu se poate formula nici o concepţie neutră moral sau evaluativ necontroversată asupra daunei sau vătămării (concepţie necesară principiului lui Mill); 4) reprezentarea bunei stări umane implicate de principiul lui Mill nu este o aplicaţie a utilitarismului, ci expresia unui ideal axat pe o etică perfecţionistă; 5) felul cum este concepută prosperitatea umană este nerealist şi implauzibil, deoarece privilegiază interesul pentru autonomie; 6) Mill este incapabil să ofere o procedură de decizie (necesară rezolvării conflictelor dintre interesele umane vitale) şi deci ajunge la pluralism valoric, la fel ca, mai târziu, Isaiah Berlin şi Joseph Raz (Gray, op. cit., p. 135). Dificultăţile enumerate nu pot fi analizate aici în totalitatea lor, dar este indispensabil ca cele mai importante dintre ele să fie discutate, pentru ca impresia imediată de totală plauzibilitate şi de caracter absolut neproblematic, creată deseori cititorului de concepţia lui Mill, să fie destrămată: interpretarea oferită în Despre libertate este interesantă, stimulatoare, dar problematică, şi numai coincidenţa dintre prejudecăţile curente şi cele puse la lucru de Mill împiedică sesizarea acestui lucru.

Dificultăţile concepţiei lui Mill pot fi împărţite în două categorii: dificultăţi sau critici „interne“ şi dificultăţi sau critici „externe“. Prima categorie vizează problemele ridicate de aplicarea principiului lui Mill (acesta fiind, cel puţin provizoriu, acceptat), în timp ce a doua categorie vizează probleme legate de însăşi legitimitatea şi acceptabilitatea principiului. Voi începe cu prima categorie.

Principiul lui Mill se bazează pe trasarea unei distincţii nete între sfera actelor sau conduitelor ce îl privesc doar pe individ (sferă în care nici statul, nici comunitatea nu au de ce să intervină, individul fiind pe deplin suveran) şi sfera actelor sau conduitelor ce îi privesc (ating) şi pe ceilalţi (singura sferă în care statul şi societatea ar fi îndreptăţite să se amestece, fiind afectate interesele altora sau anumite interese generale) – este vorba de mult discutata distincţie dintre self-regarding acts şi others-regarding acts. Pare pe deplin firesc (poate chiar tautologic) să li se ceară statului şi comunităţii să se abţină de la orice ingerinţe în