sfera chestiunilor ce îl privesc numai pe individ, dar pe nimeni altcineva, şi să îşi rezerve intervenţiile la sfera chestiunilor care ating alte persoane sau societatea în general. Dar, întrebarea este, se poate trasa o atare delimitare? Autorul anonim care a recenzat critic Despre libertate în 1859 a constatat de la bun început o primă dificultate: Mill prezintă diferenţa dintre cele două tipuri de acte sau conduite ca fiind o diferenţă in kind „de natură“, când de fapt ea este numai o diferenţă de grad, deoarece nu există în realitate acte ce îl afectează doar pe individ şi acte ce îi afectează doar pe alţii: toate conduitele afectează direct sau indirect şi persoana în cauză, şi pe alţii (şi societatea), numai că influenţa acestora asupra altora este mai mult sau mai puţin directă, mai mult sau mai puţin puternică. Observaţia nu are caracter de simplă pedanterie, ci evidenţiază o dificultate principială, proprie tuturor distincţiilor de grad: existând un continuum gradual de fenomene la care se aplică distincţia, rămâne nedeterminat unde anume trebuie să cadă graniţa relevantă. În cazul de faţă, dacă toate actele sau conduitele individuale îi afectează într-o anumită măsură şi pe alţii, devine neclar unde anume cade graniţa dintre cazurile în care ingerinţele nu sunt, şi cazurile în care ingerinţele sunt justificate. Cu alte cuvinte, Mill pare să fi pus greşit problema: nu există acte ce îl privesc doar pe individ, există doar acte ce afectează mai puţin (şi indirect) pe alţii – dar cât de mică trebuie să fie această atingere a intereselor altora pentru ca intervenţia publică să devină nelegitimă? La această întrebare Mill nu a dat niciodată un răspuns; punerea greşită a problemei l-a făcut să ignore dificultatea ascunsă aici şi absenţa unei soluţii la ea. El pare să fi considerat că este de la sine înţeles unde cade graniţa relevantă (şi aceasta pentru că o percepea drept graniţă netă); dacă însă nu există o atare graniţă netă, ci numai diferenţe graduale, problema principală devine aceea de a şti unde trebuie fixată linia despărţitoare (între acte ce afectează nesemnificativ şi acte ce afectează semnificativ pe alţii) – cum Mill nu a dat aici nici o soluţie, rezultă că problema centrală rămâne nerezolvată. Dificultatea este agravată nu numai de absenţa unor precizări absolut necesare, ci şi de faptul că persoane diferite pot face evaluări diferite asupra locului unde trebuie să cadă această linie despărţitoare. Un caz recent din viaţa politică a Franţei semnalează că chestiunea nu este deloc pur teoretică sau pedant-academică: este oare purtarea unor simboluri religioase vizibile (crucifixul, vălul islamic pentru acoperirea feţei sau acoperământul ritual iudaic al capului) în şcolile laice un act ce îl priveşte doar pe individul care le etalează (şi deci nu justifică o ingerinţă a statului) sau este un act care (prin afişarea ostentativă a unor ataşamente religioase) afectează pe alţii, contravenind laicităţii învăţământului (şi deci justifică intervenţia prohibitivă a autorităţilor)? Statul francez a decis în favoarea celei de-a doua alternative, dar la nivelul societăţii franceze şi, în general, al lumii occidentale, decizia este foarte departe de a întruni consensul: controversele continuă, alimentate de convingerea multor oameni (de diferite religii sau fără ataşamente religioase) că decizia statului francez de a interveni (interzicând etalarea acestor simboluri în şcoli) lezează libertatea individuală, fiind pur şi simplu abuzivă. Dacă principiul lui Mill ar fi acceptat în formularea sa explicită, am fi probabil tentaţi să conchidem că interzicerea simbolurilor religioase vizibile nu este justificată, deoarece nu se poate pretinde că purtătorul unor asemenea simboluri vatămă efectiv pe alţii prin etalarea lor; din perspectiva lui Mill, intervenţia prohibitivă a statului francez este un scandal. Dacă însă admitem că toate conduitele individuale influenţează cumva (mai mult sau mai puţin) pe alţii, rămâne de decis dacă interesele altora sau cele ale societăţii franceze sunt afectate îndeajuns de mult, prin purtarea acelor simboluri, pentru ca interzicerea lor să devină legitimă. Aici Mill nu ne poate fi de nici un ajutor, deoarece el nu a fixat un cuantum al „maximei afectări permise“ (un cuantum referitor la „cât anume este permis ca o conduită individuală să afecteze pe alţii, fără ca aceasta să justifice intervenţia publică“) şi deci nu a oferit indicaţii precise de rezolvare a dilemei.

O a doua mare dificultate, semnalată de mult (Spitz, op. cit., pp. 216–217), a distincţiei lui Mill între sfera actelor ce îl privesc pe individ şi sfera actelor ce îi afectează pe alţii este legată de faptul că distribuirea conduitelor în aceste două categorii presupune capacitatea de înregistrare şi calculare a tuturor consecinţelor fiecărui act. Într-adevăr, numai după o evaluare a tuturor acestor consecinţe se poate afirma în mod legitim că actul afectează sau nu pe alţii. O atare evaluare este însă adesea extrem de dificilă şi, în fond, aproape imposibilă. Ar fi putut oare cineva prevedea consecinţele actelor care au dus la asasinarea lui Franz Ferdinand din 1914 (inclusiv a erorii de itinerar comise de şoferul maşinii princiare), asasinat ce a servit drept motiv (sau pretext) pentru declanşarea Primului Război Mondial? Pot fi adesea prevăzute câteva dintre consecinţele posibile sau probabile ale unui act, dar totalitatea consecinţelor sale semnificative se află mult dincolo de sfera capacităţii umane de predicţie. Din acest punct de vedere, principiul lui Mill, care presupune o atare capacitate, apare ca inoperant. Dificultatea evaluării tuturor consecinţelor unui act uman poate fi şi mai bine înţeleasă din perspectiva dinamicii fenomenelor sociale. Un act individual poate părea, în sine, absolut inofensiv pentru alţii (chiar dacă el afectează negativ persoana în cauză), însă în măsura în care el încurajează o amplificare statistică, s-ar putea foarte bine decide că este periculos pentru societate. Un exemplu relevant este cel al consumului de droguri. Într-o societate în care numai două sau trei persoane consumă sistematic droguri, lucrurile pot fi judecate foarte relaxat, trăgându-se concluzia că acest consum este numai autodistructiv şi nu afectează pe alţii. Pe măsură însă ce practica folosirii drogurilor se răspândeşte, ea devine, din chestiune privată, un pericol public, iar felul de a judeca lucrurile