se modifică. Principiul lui Mill nu ne poate fi aici de folos, căci nu furnizează indicaţii precise privind graniţa statistică dintre o practică ce afectează doar pe cei în cauză şi una periculoasă social. Acest eşec al principiului maximei toleranţe a fost subliniat de gândirea conservatoare, prin Patrick Devlin (care se referea însă nu la exemplul drogurilor, ci la cel al alcoolului): „Se poate argumenta că dacă păcatele unui om îl afectează doar pe el însuşi, ele nu privesc deloc societatea. Dacă cineva preferă să se îmbete în fiecare noapte în spaţiul privat al casei sale, suferă oare altcineva decât el însuşi? Dar să presupunem că un sfert sau jumătate din populaţie se îmbată în fiecare noapte, ce fel de societate ar mai fi aceea? Nu poţi stabili o limită teoretică pentru numărul de oameni care se pot îmbăta înainte ca societatea să fie îndreptăţită să legifereze împotriva beţiei“ (Morals and the Criminal Law, în Spitz, op. cit., p. 185).

Legată de aceeaşi problemă este şi chestiunea spinoasă a delimitării dintre opinie (care trebuie totdeauna tolerată, în virtutea libertăţii de exprimare) şi acţiune (de exemplu, acţiunea de instigare, ce trebuie interzisă şi pedepsită de lege). Comentatorii au sesizat de la început că teoria lui Mill implică posibilitatea unei trasări clare a distincţiei dintre opinia strict personală şi instigare, după cum au observat şi că nu totdeauna această posibilitate există. Mai recent, John Gray semnala că la Mill pur şi simplu lipsesc criteriile care ar permite această trasare (op. cit., p. 106). În genere, gândirea lui Mill este afectată de schematismul distincţiilor sale şi de ignorarea faptului că diferenţele relevante (din realitate) sunt diferenţe de grad, nu de natură, aşa cum sugerează analizele filozofului. În acest sens, un alt exemplu discutat este cel al distincţiei dintre naţiuni civilizate (la care Mill crede că se aplică ideile sale de maximă toleranţă) şi naţiuni barbare (la care el nu pretinde să le aplice). S-a observat de mult că, de fapt, distincţia este doar una de grad, ceea ce ridică probleme privind limita de la care principiul lui Mill ar deveni aplicabil: cât de civilizată trebuie să fie o naţiune, pentru ca acest principiu să poată fi practicat în viaţa publică? Şi nu cumva barbaria subzistă uneori chiar în viaţa socială a naţiunilor celor mai civilizate? Exemplul dramatic al venirii nazismului la putere în Germania anilor ’30 este extrem de preocupant în acest sens; el aminteşte că uneori climatul libertăţii de opţiune duce la consecinţe nefaste – o intervenţie publică constrângătoare, care ar fi reprimat libertatea de manifestare a convingerilor naziste, ar fi avut, pentru naţiunea şi cultura germană, efecte mult mai fericite decât a avut, în acel context, climatul de toleranţă.

Poate cele mai multe discuţii şi obiecţii a provocat conceptul de harm „daună, vătămare“ care joacă, în mod evident, un rol esenţial în cadrul concepţiei lui Mill. A decide asupra dreptului de intervenţie publică în viaţa oamenilor înseamnă, conform lui Mill, a decide asupra eventualelor daune sau vătămări pe care conduita cuiva le poate aduce altora. Două dintre dificultăţile ideii de vătămare au fost deja atinse în discuţiile de mai sus. Pe de o parte, a stabili vătămările produse, sau susceptibile de a fi produse, implică a evalua totalitatea consecinţelor unui act, evaluare ce, la modul relativ, este extrem de dificilă, iar la modul absolut este de-a dreptul imposibilă, deoarece ar necesita verificarea unui lanţ cauzal infinit sau, cel puţin, foarte lung. Pe de altă parte, vătămările nu pot fi judecate izolat, ci trebuie evaluate în context, iar amploarea statistică poate face dintr-un act care, în sine, pare inofensiv, un veritabil pericol social. Anumite acte autodistructive (aparent nedăunătoare altora, deci nelegitimante pentru intervenţia publică) constituie totuşi exemple negative susceptibile de amplificare socială şi, în acest sens, ele pot fi judecate drept dăunătoare altora şi societăţii în general. Principiul lui Mill însă nu este adaptat acestui dublu aspect al unor acte individuale şi nu poate furniza nici un fel de indicaţii privind disocierea operaţională a conduitelor pur private, efectiv nepericuloase pentru alţii, de cele aparent private sau prima facie private (şi nevătămătoare pentru alţii) dar, în fond, riscante pentru dinamica fenomenelor sociale alarmante (susceptibile de a acţiona drept catalizator, deci de a amplifica fenomene publice negative).

Dar cea mai importantă obiecţie ce se aduce ideii de vătămare la Mill vizează relativitatea ei. Argumentele lui Mill sugerează că stabilirea caracterului vătămător sau nevătămător al unui act este neproblematică, că ea se poate face în mod obiectiv, fără a afecta diversitatea preferinţelor individuale; pledoaria sa se bazează pe posibilitatea ca, în ciuda diversităţii preferinţelor şi opiniilor individuale, să se determine exact şi neutru prezenţa sau absenţa daunelor, şi deci să se poată lua măsuri publice (de intervenţie) adecvate, fără încălcarea spaţiului privat legitim, fără lezarea intereselor personale justificate şi inofensive. Însă, din nefericire, lucrurile nu stau aşa. Diversitatea opiniilor şi preferinţelor individuale nu se manifestă doar la nivelul alternativelor între care se alege; ea se extinde şi asupra criteriilor de judecată, inclusiv asupra criteriilor după care se evaluează ceva drept vătămare sau daună. Persoane diferite pot avea convingeri foarte diferite cu privire la caracterul vătămător sau nu al unei acţiuni umane; drept urmare, în diverse situaţii, ceea ce unii vor socoti drept intervenţie publică salutară (a instituţiilor de stat sau a comunităţii) pentru prevenirea sau anihilarea unor vătămări, alţii vor considera drept ingerinţă abuzivă a unor autorităţi în sfera de libertate a persoanelor, deoarece nu vor recunoaşte existenţa unor reale vătămări sau daune. La modul ideal, intervenţia publică ar trebui să respecte toate părerile persoanelor implicate şi deci să protejeze diversitatea de opinii sau evaluări, inclusiv aceea referitoare la existenţa sau nonexistenţa unor vătămări. Însă, pentru ca diversitatea individuală să poată fi respectată şi protejată (iar încălcarea libertăţii individuale, prin intervenţie publică, să se facă exclusiv în cazuri în care manifestarea acestei libertăţi conduce la vătămări ale altora) ar fi necesar ca recunoaşterea existenţei unor vătămări sau