daune să nu fie ea însăşi obiect al diversităţii de opinii – altfel spus, aplicarea neproblematică a principiului lui Mill necesită ca, în ciuda existenţei numeroaselor disensiuni interindividuale, să existe totuşi un consens asupra a ce anume constituie o vătămare inacceptabilă, asupra a ce anume justifică intervenţia publică. Dacă un atare consens există, atunci este limpede pentru toată lumea în ce cazuri specifice instituţiile de stat sau forurile comunitare nu mai sunt obligate să respecte libertatea individuală, ele putând exercita constrângeri asupra persoanelor responsabile de vătămările produse. În această situaţie fericită, fiecare persoană s-ar putea bucura de o deplină libertate individuală (indiferent de cum apreciază ceilalţi modul ei de viaţă sau atitudinile ei morale), ea expunându-se riscului ingerinţelor constrângătoare numai atunci când (conform consensului unanim) produce sau ameninţă să producă daune altora. Cum însă în lumea modernă acest tip de consens lipseşte foarte frecvent, însăşi ideea de vătămare ce justifică ingerinţe publice în sfera privată rămâne controversată, nedeterminată (sau insuficient determinată) şi discutabilă. Este deci posibil (şi frecvent) ca ingerinţele în sfera individuală să se producă, deşi vătămările presupuse (ce funcţionează ca temei pentru intervenţia publică), recunoscute de unii membri ai societăţii (cu anumite concepţii morale, opinii sau atitudini), nu sunt deloc recunoscute de ceilalţi (care au alte concepţii morale, alte idei sau alte atitudini). Primii vor aprecia aceste ingerinţe drept legitime, cei din urmă le vor judeca drept încălcări abuzive ale sferei de libertate individuală. Sintetizând această dificultate a concepţiei lui Mill, John Gray trăgea concluzia că însuşi conceptul de harm „vătămare, daună“, care ar trebui să fie bine determinat şi de sine stătător, pentru a permite buna funcţionare a principiului lui Mill, este de fapt deficitar la ambele capitole: pe de o parte, el nu este deloc bine determinat, iar pe de alta, el depinde de diversele concepţii morale ale indivizilor (op. cit., pp. 139, 140). Efectul acestor carenţe este o operaţionalitate extrem de limitată: principiul intervenţiei restrânse (la cazurile de vătămare a altora) va putea funcţiona neproblematic numai în situaţiile în care există consens asupra existenţei şi gravităţii vătămării. Or, ironia situaţiei este că nu pentru asemenea cazuri a fost conceput principiul lui Mill; de fapt, în asemenea cazuri nici nu este nevoie de vreun principiu care să ghideze acţiunea publică, de vreme ce există deja un consens deplin asupra răului produs şi a necesităţii intervenţiei. Mill spera ca principiul său să rezolve situaţiile (mult mai problematice) în care acest consens nu există şi părerile ( cu privire la dezirabilitatea intervenţiei publice) diferă; din nefericire, tocmai în cazurile cele mai dificile (pentru care a fost conceput) principiul său devine inoperant, deoarece aici părerile diferă nu numai asupra chestiunii dezirabilităţii ingerinţelor, ci şi asupra existenţei unei vătămări reale (care ar justifica aceste ingerinţe). Ne întâlnim aşadar din nou cu paradoxul menţionat mai sus (cu ocazia discuţiei despre distincţia dintre acte ce îl privesc doar pe autorul lor şi acte ce îi afectează pe alţii), un paradox catastrofal pentru întreprinderea intelectuală şi morală a lui Mill; aceasta poate fi considerată drept un eşec, chiar din perspectiva celor ce acceptă intuiţia ei inspiratoare fundamentală (aceea a maximizării libertăţii şi a reducerii ingerinţelor la cazurile de vătămare a altora). Nu este însă vorba de o nereuşită personală a lui John Stuart Mill; mai curând, este vorba de falimentul raţionalismului propriu secolului XIX (dar şi primei jumătăţi a secolului XX). Acest raţionalism manifestă mult optimism şi o mare încredere în posibilitatea depăşirii diversităţii de opinii pe baza aplicării unor criterii raţionale de judecată, adică prin compararea diferitelor convingeri raţionale pe baza unor metaconvingeri (adică a unor convingeri privind raţionalitatea convingerilor raţionale, privind criteriile raţionale pe care trebuie să le satisfacă convingerile raţionale). În cazul lui Mill, metaconvingerile erau convingeri despre ce constituie o vătămare, şi deci despre ce constituie temei suficient pentru intervenţia publică. Însă acest tip de optimism raţionalist s-a manifestat nu numai în filozofia politică, ci şi în filozofia cunoaşterii, unde se spera că diversitatea teoriilor ştiinţifice concurente poate fi depăşită prin compararea acestora pe baza unor criterii obiective de valoare (criterii cum sunt confirmabilitatea, puterea predictivă, simplitatea etc). Gândirea secolului XX, mai ales începând cu Thomas Kuhn, a evidenţiat însă că acest optimism era exagerat: marile teorii ştiinţifice concurente nu se lasă pur şi simplu arbitrate pe baza unor metaconvingeri sau criterii neutre, deoarece disensiunile dintre ele afectează chiar şi setul acestor criterii. Cu alte cuvinte, în ştiinţă disensiunea nu afectează doar convingerile privind fenomenele cercetate: există disensiuni teoretice chiar şi în ceea ce priveşte criteriile de comparare/evaluare a teoriilor aflate în disens. Depăşirea disensiunilor teoretice nu se poate face la nivel metateoretic, deoarece şi la acest nivel se manifestă disensiuni între poziţiile concurente. În mod analog, în sfera diversităţii convingerilor politice, depăşirea disensiunilor (cu privire la sfera de libertate individuală şi la raportul stat/societate–individ) nu se poate face pe baza unor metaconvingeri (privind existenţa unor pericole publice clare, ce justifică limitarea libertăţii individuale) deoarece există disensiuni majore chiar şi în domeniul recunoaşterii sau evaluării acestor pericole. Eşecul principiului lui Mill nu este altceva decât efectul constatării acestei limitări drastice a posibilităţii de depăşire a disensiunilor dintre convingerile raţionale pe baza apelului la anumite metaconvingeri raţionale.

Toate dificultăţile amintite mai sus erau dificultăţi de ordin intern, adică obiecţii ce nu contestau intuiţia de bază a teoriei lui Mill. Există însă şi obiecţii externe, care resping frontal această intuiţie. Una dintre cele mai importante este cea avansată de Patrick Devlin, de pe poziţii conservatoare (în cartea sa The Enforcement of Morals, din 1965). Devlin refuză să accepte ideea că intervenţia publică asupra indivizilor se justifică doar în cazurile în care conduita acestora afectează negativ pe alţii. El susţine că există fenomene moralmente condamnabile (şi condamnate efectiv de opinia publică) care trebuie să facă obiectul intervenţiei publice şi al constrângerii, chiar dacă nu generează vătămarea altor persoane decât cei implicaţi. Printre exemplele evocate de el în acest sens, se numără euthanasia, sinuciderea, homosexualitatea, duelul, avortul, incestul, prostituţia, proxenetismul, adulterul, promiscuitatea sexuală [fornication, în lb. engleză],