Parsons, colocatarul lui Winston din Blocul Victoria, încearcă, de fapt, să-şi croiască drum de-a latul sălii. Este un individ corpolent, de statură mijlocie, cu părul blond şi faţa ca de broască. La treizeci şi cinci de ani, are deja mai multe rânduri de cefe şi burtă, dar se mişcă sprinten ca un băieţandru. In general aduce atât de mult cu un b ăieţel crescut masiv, încât, deşi poartă salopeta regulamentară, îţi dă aproape automat sentimentul că este îmbrăcat cu pantaloni scurţi, albaştri, cămaşă gri şi eşarfă roşie, ca Spionii. Dacă încerci să ţi-l închipui, vezi întotdeauna imaginea genunchilor cu pernuţe şi a mânecilor suflecate pe nişte braţe cărnoase. Şi, într-adevăr, Parsons revine invariabil la pantaloni scurţi, ori de câte ori vreo excursie în grup sau vreo altă activitate fizică îi oferă o scuză pentru aşa ceva. Acum, îi salută pe Winston şi pe Syme cu un „Bună ziua, bună ziua” bine-dispus şi se aşează la masă alături de ei, emanând mirosul lui intens de transpiraţie. Toată faţa rozulie îi este plină de broboane de umezeală. Extraordinară capacitate are omul ăsta de a transpira. La Centrul Comunitar, îţi dai seama imediat dacă a jucat ping-pong, după umezeala lăsată pe minerul paletei. Syme scoate o foaie de hârtie pe care este scrisă o coloană lungă de cuvinte şi începe să o studieze cu un pix în mână.

— Ia uite-l şi pe-ăsta cum lucrează-n pauza de masă, zice Parsons, dându-i un cot lui Winston. Zelos, nu? Ce-ai acolo, bătrâne? Presupun că e ceva prea subtil pentru mine. A, Smith, bătrâne, hai să-ţi spun de ce mă ţin după tine. Ai uitat să-mi dai pentru cheta aia.

— Care din ele? — întreabă Winston, căutându-se automat de bani în buzunar.

La aproape un sfert din salariu poţi pune cruce din cauza subscripţiilor voluntare — atât de multe, încât îţi vine greu să le mai ţii socoteala.

— Pentru Săptămâna de Ură. Ştii şi tu — fondul ăla pe case… Eu sunt casier la blocul nostru. Facem un efort hotărâtor — o să organizăm un spectacol fantastic. Ascultă-mă pe mine, n-o să fiu eu de vină dacă bătrânul nostru Bloc Victoria n-o să aibă cea mai grozavă desfăşurare de steaguri de pe toată strada. Ai promis că-mi dai doi dolari.

Winston scoate din buzunar şi-i întinde două bancnote mototolite şi soioase, pe care Parsons le notează într-un carneţel, cu scrisul lui ordonat, de semi-analfabet.

— Apropo, bătrâne, zice tot el. Aud că pramatia aia mică a mea a tras ieri cu praştia-n tine. I-am tras şi eu lui un perdaf bun pentru chestia asta — i-am spus că-i iau praştia dacă mai face.

— Cred că era cam supărat că nu mergea la execuţie, zice Winston.

— Ei, da, bine, dar ce vreau să zic, arată spiritul care trebuie, nu? Sunt nişte pramatii afurisite amândoi, dar când vine vorba de zel… Nu se gândesc la altceva decât la Spioni şi, bine, sigur că da, la război. Ştii ce-a făcut fîi-mea, aia mică, sâmbătă trecută, când i-a dus cu grupa într-o excursie pe şoseaua spre Berkhamstead? A mai luat două puştoaice cu ea, a părăsit grupul pe furiş şi toată după-amiază au urmărit un individ ciudat. S-au ţinut de coada ăluia două ore prin pădure şi p-ormă, când au ieşit la Amersham, l-au dat pe mâna patrulelor.

— Dar de ce-au făcut treaba asta? — întreabă Winston, oarecum îngrozit.

— Puştoaica mea, continuă Parsons rânjind triumfător, era convinsă că ăla era cine-ştie-ce agent duşman, paraşutat, ceva de genul ăsta. Dar aici e poanta, bătrâne. Ce crezi că i-a atras atenţia la el de la bun început? S-a prins că purta nişte pantofi mai altfel — 'cea că nu mai văzuse pe nimeni purtând asemenea pantofi în viaţa ei. Aşa că avea toate şansele să fie străin. Ă? Destul de deşteaptă pentr-o mucea de şapte ani, nu?

— Şi omul-ăla ce-a păţit? — întreabă Winston.

— A, asta nu ţi-aş putea spune, dar nu m-ar mira prea tare dacă. ..-şi Parsons mimează ochitul cu puşca şi plesneşte din limbă ca să sugereze împuşcătura.

— Bun, zice Syme neatent, fără să-şi ridice ochii de pe foaia lui de hârtie.

— Sigur că da, nu putem risca, zice Winston, dând din cap a încuviinţare.

— Adică, ce vreau să spun, doar e război, nu? — completează Parsons. Parcă pentru a confirma spusele lui, la tele-ecranul aflat deasupra capetelor lor izbucneşte un sunet de goarnă. De data asta, însă, nu este un anunţ despre vreo altă victorie militară, ci doar un comunicat din partea Ministerului Abundenţei:

— Tovarăşi! — strigă o voce de tânăr entuziasmat. — Atenţiune, tovarăşi! Avem să vă dăm veşti măreţe! Am câştigat bătălia pentru producţie ! Beneficiile, la toate categoriile de bunuri de consum, pe care tocmai le-am centralizat, demonstrează că nivelul de trai a crescut, anul trecut, cu nici mai mult, nici mai puţin, de douăzeci la sută. În această dimineaţă, în întreaga Oceanie au avut loc demonstraţii spontane, mii de oameni ai muncii n-au putut fi opriţi să iasă din fabrici şi din birouri şi să mărşăluiască pe străzi purtând drapele şi exprimându-şi mulţumirile lor către Fratele cel Mare pentru viaţa noastră nouă, fericită, pe care conducerea sa înţeleaptă ne-a făcut s-o trăim. Iată câteva dintre datele centralizate. Produse alimentare…

Expresia „viaţa noastră nouă, fericită” revine de mai multe ori. De câtva timp, este formula preferată a Ministerului Abundenţei. Parsons, căruia semnalul de goarnă i-a captat toată atenţia, stă cu gura căscată şi ascultă, într-o atitudine de solemnitate, ca un fel de plictiseai ă sfătoasă. Nu poate urmări cifrele, dar este conştient că, într-un fel sau altul, reprezintă un motiv de satisfacţie. Scoate o pipă imensă şi soioasă, plină deja pe jumătate cu scrum de tutun. Având raţia de tutun de numai o sută de grame pe săptămână, rareori poţi să-ţi umpli pipa până sus. Winston fumează o ţigară Victoria, pe care o ţine cu atenţie la orizontală. Raţia următoare începe abia de mâine şi nu i-au mai rămas decât