patru ţigări. Pentru moment, şi-a astupat urechile la zgomotele mai îndepărtate şi ascultă şi el ce se spune la tele-ecran. S-ar părea că au avut loc chiar şi demonstraţii în semn de mulţumire adusă Fratelui cel Mare pentru majorarea raţiei de ciocolată la douăzeci de grame, şi nu mai departe decât ieri, se gândeşte el, s-a anunţat că raţia urma să fie redusă la douăzeci de grame pe săptămână. Cum dracului se poate înghiţi chestia asta după numai douăzeci şi patru de ore? Şi totuşi, uite că se înghite. Parsons o înghite uşor, cu prostia unui animal. Fiinţa fără ochi de la masa de alături o înghite fanatic, pasionat, cu dorinţa plină de furie de a urmări, denunţa şi vaporiza pe oricine ar pomeni că săptămâna trecută raţia era de treizeci de grame. Şi Syme — într-un anume fel mai complex, implicând dublu-gânditul — şi Syme o înghite. Şi-atunci, să fie el, oare, singurul cu memorie?!

Tele-ecranul debitează în continuare statistici absurde: în comparaţie cu anul trecut, există mai multă mâncare, mai multe case, mai multe haine, mai multă mobilă, mai multe cratiţe, mai mult gaz lampant, mai multe vapoare, mai multe elicoptere, mai multe cărţi, mai mulţi copii — mai mult din orişice, afară de boli, crime şi demenţă. An de an şi clipă de clipă, toţi şi toate merg zbârnâind în sus. Aşa cum făcea şi Syme mai devreme, Winston îşi ia şi el lingura şi începe să deseneze figuri cu ea prin zeama incoloră care s-a scurs pe masă, lăsând un model în balta lunguiaţă. Stă şi meditează cu duşmănie la esenţa fizică a vieţii. Oare întotdeauna a fost aşa? Mâncarea a avut întotdeauna gustul ăsta? îşi aruncă privirile peste sală. Cantina aglomerată, cu tavanul jos, pereţii jegoşiţi de frecarea sutelor de corpuri; mesele de fier, cu tăblia îndoită şi scaunele atât de înghesuite, de te loveşti în coate de cel de-alături; lingurile îndoite, tăvile ciobite, cănile albe şi grosolane; orice suprafaţă — unsuroasă; mizerie în orice crăpătură; şi un miros amestecat, mai mult acru, de gin prost, de cafea proastă, de tocană cu gust metalic şi de haine murdare. Tot timpul duci cu tine în burtă şi pe piele un fel de protest, sentimentul că ţi s-a luat ceva la care aveai dreptul. Este la fel de adevărat că nu-şi aminteşte de nimic cu mult diferit. Din ce mai ţine el minte exact, niciodată nu a avut destul de mâncare, nimeni nu a avut vreodată ciorapii şi chiloţii altfel decât plini de găuri, mobila a fost întotdeauna ciocnită şi şubredă, camerele — neîncălzite, metrourile — aglomerate, casele — dărăpănate, pâinea — neagră, ceaiul — o raritate, cafeaua — cu gust de jeg, ţigările — prea puţine, nimic ieftin şi din plin — afară, poate, de ginul obţinut pe cale sintetică. Şi totuşi, deşi este evident din ce în ce mai rău, pe măsură ce îmbătrâneşti, dacă inima ţi se revoltă de lipsa de confort, de murdărie, de lipsuri în general, de iernile interminabile, de ciorapii care ţi se lipesc de tălpi, de lifturile care niciodată nu merg, de apa rece, de săpunul grunjos, de ţigările care ţi se dezmembrează între degete, de mâncarea asta cu gustul ei ciudat şi greţos, nu este, oare, un semn că nu asta este ordinea firească a lucrurilor? De ce să simţi că nu mai poţi suporta, dacă nu ai, cumva, un fel de amintire ancestrală că lucrurile au stat, odată, altminteri?

Se uită din nou peste cantină. Aproape toţi sunt urâţi, şi tot urâţi ar fi, chiar îmbrăcaţi cu altceva decât cu salopeta albastră de uniformă, în fundul sălii, la o masă, stă singur un individ mic, cu o mutră ciudată, ca de gândac, şi cu ochii tot mici şi bea o cafea, aruncând priviri suspicioase într-o parte şi într-altă. Cât de uşor este, se gândeşte Winston, dacă te uiţi în jur, să crezi că modelul fizic desemnat de Partid ca fiind ideal — băieţi înalţi şi musculoşi şi fete cu sânii mari, şi unii şi ceilalţi blonzi, plini de viaţă, cu feţele arse de soare, fără griji —, că modelul ăsta există şi chiar predomină. De fapt, din câte ştie şi vede el, majoritatea locuitorilor Aerobazei Unu sunt mici, tuciurii la faţă şi dizgraţioşi. Ciudat cum proliferează tipul ăsta de oameni prin Ministere: mărunţi, bondoci, care se îngraşă de tineri, cu picioare scurte, cu mişcări bruşte şi mereu pe fugă, cu fetele unsuroase şi imobile şi cu ochii foarte mici. Se pare că este tipul de oameni care se dezvoltă cel mai bine sub conducerea Partidului.

Comunicatul Ministerului Abundenţei ia sfârşit cu un alt sunet de goarnă, după care urmează o muzică ieşită parcă din tinichea.

— Ministerul Abundenţei a făcut treabă bună anul ăsta, zice Parsons, trezit la un vag entuziasm de bombardamentul cu cifre, scoţându-şi pipa din gură şi dând din cap a încuviinţare. Apropo, Smith, bătrâne, bănuiesc că n-ai vreo lamă de ras să-mi dai şi mie?

— Nici măcar una singură, se grăbeşte Winston să-i răspundă. Şi eu de şase săptămâni mă rad cu aceeaşi lamă.

— Ei, oricum, m-am gândit să te-ntreb, bătrâne.

— Îmi pare rău, se scuză Winston.

Vocea măcăitoare de la masa de alături, care a tăcut în timpul comunicatului de la Minister, porneşte din nou, mai viguroasă ca niciodată. Fără să-şi dea seama de ce, Winston se trezeşte deodată gândindu-se la doamna Parsons, cea cu părul ca fânul şi cu praf în ridurile de pe obraji, în doi ani de zile, cel mult, copiii ăia or s-o denunţe Poliţiei Gândirii. Doamna Parsons o să fie vaporizată. Parsons, el, pe de altă parte, n-o să fie niciodată vaporizat. Individul fără ochi şi cu voce măcăitoare — nici ăla n-o să fie niciodată vaporizat. Fiinţele astea mărunte, care arată a gândaci şi se strecoară atât de grăbite pe coridoarele labirintice ale Ministerelor — nici ele n-or să fie niciodată vaporizate. Nici fata cu părul negru de la Secţia Literatură, nici ea n-o să fie niciodată vaporizată. Lui Winston i se pare că ştie din instinct cine are să supravieţuiască şi cine nu; deşi nu este deloc uşor de