Deasupra capului auzi un sunet care ar fi putut proveni de la o bufniţă cu glas melodios. Dar nu era vorba de nici o bufniţă. Era o farfurie zburătoare de pe Tralfamadore, care naviga atât în spaţiu, cât şi în timp, poate tocmai de aceea dându-i lui Billy impresia că apăruse pe neaşteptate de nicăieri. Undeva, în depărtare, începu să latre un dulău mare.

Farfuria zburătoare avea un diametru de vreo treizeci de metri şi hublouri de-a lungul întregii circumferinţe. Prin hublouri se răspîn-deau în jur pulsaţiile unei lumini purpurii. Singurul sunet care se auzea era cântecul bufniţei. Sunetul se lăsă uşor deasupra lui Billy şi îl închise într-un cilindru de lumină purpurie, intermitentă. Brusc se auzi un pocnet ca un sărut şi pe fundul farfuriei se deschise o trapă etanşă. O scară cu marginile luminate feeric, ca o roată de bâlci, se lăsă în jos cu mişcări şerpuite. Voinţa lui Billy fusese complet paralizată de o armă infernală îndreptată asupra lui de la unul dintre hublouri. Pentru Billy devenise acum imperios necesar să se apuce de ultima treaptă a scării şerpuite, ceea ce şi făcu de altfel. Scara era încărcată cu electricitate şi prin urmare mâinile lui Billy înţepeniră pe ea. În secunda următoare Billy se găsea în camera de depresurizare, iar trapa etanşă se închise automat. De-abia atunci scara se strânse sul, iar Billy reuşi să-şi elibereze mâinile. De-abia atunci creierul lui Billy începu din nou să funcţioneze.

În interiorul camerei de depresurizare erau două vizete în care se vedeau doi ochi galbeni. Pe perete se afla un difuzor. Tralfamadorienii nu aveau laringe. Comunicau prin telepatie. Cu Billy vorbeau utilizând un computer şi un fel de aparat electric care reproducea toate sunetele vorbirii pământenilor.

- Bun venit la bord, domnule Pilgrim, rosti difuzorul. Aveţi vreo nelămurire?

Billy îşi umezi buzele, se gândi puţin şi în cele din urmă întrebă:

- De ce tocmai eu?

- E o întrebare tipic pământeană, domnule Pilgrim. De ce dumneavoastră? Dacă o luăm aşa, atunci de ce noi? De ce aşa, de ce pe dincolo. Pentru simplul fapt că această clipă există şi nimic mai mult. Aţi văzut vreodată insecte prinse în chihlimbar?

- Da.

De fapt, Billy avea pe biroul lui drept pres-papier o bucată de chihlimbar transparent în care se vedeau trei buburuze.

- Ei bine, domnule Pilgrim, iată-ne şi pe noi captivi în chihlimbarul clipei. Nu există nici un de ce.

Acestea fiind zise, extratereştrii introduseră un anestezic în atmosfera respirată de Billy şi îl adormiră. Apoi îl cărară într-o cabină, unde îl legară cu nişte curele de o canapea furată dintr-un depozit al magazinelor Sears Roebuck. Spaţiul de înmagazinare al navei gemea de tot felul de mărfuri furate, care urmau să fie folosite la amenajarea unui habitat artificial pentru Billy într-o grădină zoologică pe Tralfamadore. Creşterea vertiginoasă a acceleraţiei farfuriei zburătoare în momentul desprinderii de Pământ contorsiona corpul moleşit al lui Billy, îi schimonosi faţa, îl dislocă pe Billy în timp, trimiţîndu-1 înapoi pe front.

Când îşi veni în fire, Billy nu se mai afla în farfuria zburătoare. Se afla din nou într-un vagon de marfă străbătând întinderile Germaniei, în jurul lui unii se ridicaseră de pe podeaua vagonului, iar alţii le luaseră locurile. Billy intenţiona să se întindă şi el puţin. Ar fi fost aşa de bine să poată dormi! în vagon era întuneric şi întuneric era şi dincolo de pereţii vagonului, care parcă mergea cu trei kilometri pe oră. După toate aparenţele, vagonul nu era în stare să se mişte mai repede. Între două păcănituri succesive, până ce vagonul să ajungă de la o joantă la alta a şinei, se scurgea timp îndelungat. Se auzea un păcănit, apoi mai trecea un an şi din nou se auzea un păcănit.

De multe ori trenul se oprea pentru a permite trenurilor cu adevărat importante să treacă pe lângă el ca fulgerul. Uneori se mai oprea şi pe câte o linie secundară în preajma vreunei închisori şi lăsa câteva vagoane. Se târa agale pe întinderile Germaniei, devenind cu timpul din ce în ce mai scurt.

Iar Billy începu acum să se lase uşor, uşor în jos, ţinându-se de bara diagonală din colţ ca să pară cât mai uşor celor de pe podea lângă care voia să se culce. Ştia cât e de important ca atunci când ajunge jos să pară cât mai imaterial. Nu-şi mai amintea de ce era bine aşa, dar explicaţia nu întârzie să sosească.

- Pilgrim, i se adresă persoana lângă care se pregătea să se cuibărească, tu eşti?

Billy nu rosti o vorbă, ci, cuibărindu-se foarte politicos, închise ochii.

- Fir-ar să fie! se înfurie respectiva persoană. Tu eşti, nu-i aşa? Omul se ridică în capul oaselor şi începu să-1 pipăie furios pe Billy. E clar, tu eşti. Şterge-o naibii de-aici.

Acum se ridică şi Billy în capul oaselor - nenorocit, gata să-i dea lacrimile.

- Cară-te de-aici! Lasă-mă să dorm!

- Gura! se răsti altcineva.

- O să tac când o să se care Pilgrim de lângă mine.

Aşa că Billy se ridică din nou în picioare ţinându-se de bară.

- Şi eu unde să dorm? întrebă el paşnic.

- Nu cu mine.

- Nici cu mine, nenorocitul naibii, interveni altcineva. N-am nevoie să răcneşti şi să dai din picioare.

- Fac eu aşa ceva?

- Ba bine că nu. Te mai şi smiorcăi pe deasupra.

- Chiar aşa?

- Să nu care cumva să-ndrăzneşti să te apropii!

Şi pe dată se porni un madrigal ale cărui sunete veneau din toate colţurile vagonului. După câte se părea, aproape fiecare din cei prezenţi avea de spus câte ceva cumplit despre ce făcea Billy în somn. Cu toţii îl avertizară pe Billy Pilgrim să stea dracului cât mai departe de ei.

Prin urmare, Billy Pilgrim trebuia fie să doarmă în picioare, fie să nu doarmă deloc. Hrana încetă să mai sosească prin gurile de ventilaţie, iar zilele şi nopţile deveniră tot mai reci.

În cea de-a opta zi, vagabondul în vârstă de patruzeci de ani îi mărturisi lui Billy:

- Nu-i rău deloc. Eu mă simt bine oriunde.

- Serios ? se miră Billy.

În a nouă zi omul muri.