- Crezi că-i chiar aşa de rău ? Nu-i rău deloc. Exista parcă o legătură între moarte şi ziua a nouă. Mai murise cineva în ziua a noua, în vagonul dinaintea vagonului unde se afla Billy.

Murise Roland Weary - de o cangrenă care îi pornise de la picioarele mutilate. Aşa merg lucrurile.

Delirând aproape fără întrerupere, Weary pomenea întruna de cei trei muşchetari, îşi dădea seama că se stinge, spunea o mulţime de lucruri care să fie transmise familiei lui din Pittsburgh. Mai presus de orice, dorea să fie răzbunat, drept care repetă întruna numele celui care îl omorâse. Toţi cei din vagon învăţaseră lecţia pe de rost.

- Cine m-a omorât ? întreba el.

Şi toată lumea ştia răspunsul, adică:

- Billy Pilgrim.

Ascultaţi! în a zecea noapte cineva trase piedica de la zăvorul uşii vagonului în care se afla Billy şi deschise larg uşa. Billy Pilgrim zăcea în poziţie înclinată pe bara diagonală din colţ, răstignit din propria-i voinţă şi, ca să nu cadă, îşi încleştase ca o gheară mina de culoarea fildeşului, cu pete vineţii, de marginea gurii pentru ventilaţie. Când uşa se deschise, Billy strănută şi, când strănută, dădu drumul în pantaloni unui terci subţire. Totul se petrecea conform Legii a treia a mecanicii formulate de Sir Isaac Newton. Potrivit acestei legi, fiecărei acţiuni îi corespunde o reacţie egală cu ea şi de sens contrar.

Constatarea poate fi utilă în tehnica lansării rachetelor.

Trenul trăsese pe o linie secundară, lângă o închisoare care fusese construită iniţial ca lagăr de exterminare pentru prizonierii ruşi.

Paznicii aruncară o privire de bufniţă în vagonul lui Billy şi gânguriră ceva liniştitor. Până atunci nu mai avuseseră de-a face cu americani, dar nu încape îndoială că înţelegeau ce fel de încărcătură li se încredinţase. Ştiau că aceşti americani sunt ca un lichid a cărui scurgere o poţi dirija încet-încet spre gângureala şi lumină. Acum era noapte.

Singura lumină venea de afară, de la un bec care atârna solitar în vârful unui stâlp înalt -undeva în depărtare. Afară domnea liniştea, excepţie făcând doar paznicii, care gângureau ca porumbeii. Şi deodată lichidul începu să curgă. La uşile vagoanelor se strângeau cantităţi mari, care mai apoi se revărsau pe pământ cu un pleos-căit greoi.

Dintre toate acele fiinţe omeneşti, Billy ajunse la uşă penultimul. Ultimul rămase vagabondul. Vagabondul nu mai putea să urmeze cursul acelei revărsări, şi nici măcar să mai atingă cu un pleoscăit pământul. Aşa merg lucrurile.

Billy nu voia să-şi dea drumul jos din vagon. Era convins că o să se facă ţăndări, de parcă ar fi fost de sticlă. Prin urmare, paznicii îl ajutară să coboare, continuându-şi gânguritul. II puseră jos, cu faţa spre tren. Trenul ajunsese acum un trenuleţ mic de tot.

Se compunea dintr-o locomotivă, un tender şi trei vagoane mici de marfă. Ultimul vagon era paradisul pe roţi al paznicilor care însoţeau trenul. În acel paradis pe roţi masa era din nou pusă. Se servea cina.

După toate aparenţele, la baza stâlpului de care atârna becul se ridicau trei căpiţe de fân. Împinşi, mai cu o promisiune, mai cu o vorbă de duh, americanii ajunseră la cele trei căpiţe, care până la urmă se dovediră a nu fi căpiţe de fân. Erau mantale luate de la prizonierii morţi. Aşa merg lucrurile.

Paznicii îşi exprimară dorinţa fermă că toţi americanii fără mantale să-şi ia câte una din grămadă. Hainele se cimentaseră într-un adevărat bloc de gheaţă, drept care paznicii se văzură nevoiţi să-şi folosească baionetele drept cazmale, înfigându-le la nimereală în gulere, pulpane, mâneci şi aşa mai departe, degajând mantalele una câte una şi distribuindu-le apoi la întâmplare. Hainele erau ţepene şi luaseră toate formă de cupolă, conformându-se formei respectivelor grămezi.

Haina primită de Billy Pilgrim fusese mototolită într-aşa un hal când îngheţase şi era atât de mică, încât parcă nici nu semăna cu o haină, ci cu un fel de pălărie mare, neagră, în trei colţuri. Mai era plină şi de nişte pete lipicioase, ca de ulei de maşină sau de gem vechi de zmeură. În ea parcă îngheţase şi un animal ciudat, păros. De fapt, animalul nu era decât gulerul de blană al hainei.

Billy privi posomorât mantalele vecinilor săi. Toate aveau nasturi de alamă, vipuşti, trese, numere, tot felul de zorzoane strălucitoare, vulturi, stele sau semiluni care se bălăbăneau încoace şi-ncolo. Toate erau mantale militare. Billy era singurul care avea o haină luată de pe cadavrul unui civil. Aşa merg lucrurile.

Îmbărbătaţi de îndemnurile paznicilor, Billy şi restul prizonierilor, târşâindu-şi picioarele, ocoliră trenuleţul şi pătrunseră în lagăr. Nimic în jurul lui nu inspira viaţă sau căldură - totul se reducea la mii de barăci lungi, joase şi înguste, fără nici o lumină în interior.

Undeva lătra un dulău mare. Frica, ecourile şi tăcerile hibernale făceau ca lătratul câinelui să răsune ca un uriaş gong de bronz.

La rugăminţile stăruitoare ale paznicilor, Billy şi restul prizonierilor trecură prin mai multe porţi la rând, iar Billy văzu pentru prima oară în viaţă un rus. Omul era singur în noapte -o adunătură de zdrenţe cu o faţă plată, rotundă, care strălucea ca un cadran fosforescent.

Billy trecu la un metru de el. Îi despărţea doar un gard de sârmă ghimpată. Rusul nu rosti nici o vorbă şi nici nu făcu vreun semn cu mâna, ci privi direct în sufletul lui Billy, plin de o dulce speranţă, ca şi cum s-ar fi putut ca Billy să-i aducă veşti bune - veşti pe care s-ar fi putut ca din prostie el să nu le priceapă, dar totuşi veşti bune.

În timp ce trecea prin toate aceste porţi, Billy îşi pierdu cunoştinţa. Ajunse într-un loc care, după părerea lui, putea fi o clădire de pe Tralfamadore. Clădirea, luminată orbitor, avea pereţii acoperiţi cu faianţă albă. Cu toate acestea, se afla pe Pământ. Era un punct de deparazitare, pe unde trebuiau să treacă toţi prizonierii nou-sosiţi.

Billy făcu întocmai ce i se spuse, adică îşi dădu jos toate hainele. Acesta fusese primul lucru care i se ceruse să-1 facă şi pe Tralfamadore.

Un neamţ măsură cu palma braţul lui Billy de la umăr până la cot şi întrebă