pe un altul ce fel de armată o fi aia care trimite pe front un asemenea pricăjit. După aceea cei doi se uitară şi la ceilalţi americani şi constatară că mai erau încă mulţi tot atât de sfrijiţi ca şi Billy.

Unul din cele mai vânjoase corpuri aparţinea unui american care era pe departe cel mai bătrân dintre toţi - profesor la un liceu din Indianapolis. Îl chema Edgar Derby El nu fusese în vagonul lui Billy. Fusese în vagonul lui Roland Weary; ţinuse la piept capul lui Weary când acesta îşi dăduse sufletul. Aşa merg lucrurile. Derby avea patruzeci şi patru de ani. Era aşa de bătrân, încât avea chiar şi un fiu soldat în infanteria marină pe frontul din Pacific.

Derby trăsese multe sfori şi îşi folosise toate relaţiile pentru a fi primit în armată la vârsta lui. Cursul predat de el la Indianapolis se intitula „Probleme contemporane ale civilizaţiei occidentale". Mai era şi antrenor al echipei de tenis şi acordă o deosebită atenţie îngrijirii propriului său corp.

Fiul lui Derby avea să supravieţuiască războiului. Nu însă şi Derby. Şaizeci şi opt de zile mai târziu, în faţa unui pluton de execuţie, vânjosul lui trup avea să fie burduşit cu gloanţe. Aşa merg lucrurile.

Cel mai sfrijit corp nu era al lui Billy. Cel mai sfrijit corp aparţinea unui hoţ de automobile din Cicero, Illinois. Hoţul se numea Paul Lazzaro. Era mărunţel şi nu numai că-i putreziseră oasele şi dinţii, dar mai avea şi o piele respingătoare. Lazzaro era plin de nişte cicatrice de mărimea unei monede de zece cenţi. Avusese furunculoză în repetate rânduri.

Lazzaro fusese şi el în vagonul lui Roland Weary şi îi dăduse lui Weary cuvântul de onoare că o să găsească el o soluţie şi o să-1 facă pe Billy să plătească pentru moartea lui Weary. Acum îşi rotea privirile de jur-împrejur, întrebându-se care din aceste fiinţe goale-goluţe ar putea fi Billy.

După ce se dezbrăcară, americanii îşi ocupară locurile sub duşurile înşiruite de-a lungul unui perete acoperit cu faianţă albă. Nu existau robinete pe care să le poată manevra cei de sub duşuri. Nu puteau face altceva decât să aştepte ce avea să se mai întâmple. Penisurile li se chirciseră cu totul, iar testiculele li se retrăseseră. Fireşte, reproducerea nu se număra printre activităţile serii.

O mână nevăzută dădu drumul unei supape de control. Din duşuri se porni o ploaie fierbinte.

Ploaia era ca o lampă de lipit, care nu dă căldură. Ploaia dansa şi sălta pe pielea lui Billy, fără a reuşi să-i topească gheaţa din măduva oaselor sale lungi.

Între timp hainele americanilor erau trecute printr-un gaz otrăvitor. Păduchii, bacteriile şi puricii muriră cu miliardele. Aşa merg lucrurile.

Iar Billy se trezi proiectat în timp înapoi, la zilele prunciei: era din nou bebeluş şi mama lui tocmai îl îmbăiase. II înveli într-un prosop şi-1 duse într-o cameră trandafirie, inundată de razele soarelui. Îl scoase din prosop, îl culcă pe un cearşaf flauşat şi, pudrîndu-1 cu talc între picioruşe, îl dezmierdă şi-1 bătu tandru pe burtica moale. Palma răsuna pe burtica lui moale ca nişte pleoscăituri în noroi.

Billy bolborosea ceva şi gângurea.

Şi apoi deodată Billy deveni din nou un opto-metrist între două vârste, care de data aceasta juca o partidă de golf- într-o dimineaţă însorită de duminică. Billy renunţase de mult să se mai ducă la biserică. Juca golf împreună cu alţi trei optometrişti. Din şapte lovituri Billy ajunse lângă gaură şi acum era rândul lui să trimită mingea în ea.

Era o lovitură de la doi metri şi jumătate şi Billy o execută impecabil. Când se aplecă să scoată mingea din gaură, soarele dispăru în spatele unui nor. O clipă pe Billy îl cuprinse ameţeala. Când îşi reveni, nu se mai găsea pe terenul de golf. Era legat cu nişte curele de o canapea galbenă într-o cameră albă, la bordul unei farfurii zburătoare, cu destinaţia Tralfamadore.

- Unde mă aflu? întrebă Billy Pilgrim.

- Prins în capcana unui alt strop de chihlimbar, domnule Pilgrim. Ne aflăm cu toţii unde trebuie să ne aflăm acum - la patru sute optzeci şi două de milioane, şapte sute de mii de kilometri de Pământ, supuşi unei deformări a timpului care ne va permite să ajungem pe Tralfamadore în câteva ore în loc de câteva secole.

- Cum... cum am ajuns eu aici?

- Asta nu v-ar putea-o explica decât tot un pământean. Pământenii sunt maeştri în explicaţii. Ei explică de ce un anume eveniment e structurat aşa cum este şi spun cum se poate ajunge la alte evenimente sau cum pot fi ele evitate. Eu sunt tralfamadorian şi văd timpul în totalitatea lui, aşa cum ar vedea cineva straturile geologice pe un perete din Munţii Stâncoşi. Totalitatea timpului trebuie luată ca atare. Ea nu se schimbă, nu se supune nici avertismentelor şi nici explicaţiilor. Ea pur şi simplu există. Luaţi-o moment cu moment şi veţi constata că, aşa cum v-am spus, noi toţi nu suntem decât nişte insecte prinse în chihlimbar.

- După câte îmi dau seama, nu credeţi în „liberul arbitru", remarcă Billy Pilgrim.

- Dacă nu mi-aş fi petrecut atâta timp să-i studiez pe pământeni, spuse tralfamadorianul, n-aş fi avut nici cea mai vagă idee despre ce se înţelege prin „liber arbitru". Personal am vizitat în univers treizeci şi una de planete locuite şi în plus am studiat rapoarte despre încă o sută. Pământul este singurul loc unde se pomeneşte de liberul arbitru.

 

Cinci

Billy Pilgrim susţine că făpturile de pe Tralfamadore nu văd universul ca o puzderie de puncte mici, strălucitoare. Aceste făpturi percep simultan locul unde s-a aflat fiecare stea şi direcţia pe care o urmează fiecare, aşa încât cerul le apare plin de spaghete luminoase. Şi nici pe fiinţele umane tralfamadorienii nu le văd numai cu două picioare. Le văd ca nişte uriaşe miriapode - „la un capăt cu picioruşe de bebeluş şi la celălalt, cu picioare de om bătrân", susţine Billy Pilgrim.

Billy ceru ceva de citit în timpul călătoriei spre Tralfamadore. Cei care îl luaseră captiv deţineau pe microfilme cinci milioane de cărţi scrise de pământeni, dar nu aveau nici un mijloc de-a le proiecta în