cabina lui Billy. Erau în posesia unei singure cărţi adevărate în limba engleză, care urma să fie expusă într-un muzeu de pe Tralfamadore. Cartea, scrisă de Jacqueline Susann, se intitula Valea păpuşilor.

Billy o citi şi socoti că pe alocuri era bunicică. Nu s-ar fi putut spune că personajele nu cunoscuseră capriciile sorţii. Dar Billy se săturase să tot citească despre aceleaşi urcuşuri şi cobo-rîşuri. Rugă să i se dea, dacă se putea, să mai citească şi altceva.

- N-avem decât romane tralfamadoriene, pe care mă tem că nici n-aţi fi în stare să le înţelegeţi, îl informă difuzorul din perete.

- Arătaţi-mi şi mie unul.

Îi trimiseră deîndată câteva. Erau foarte subţiri. De-abia dacă vreo zece, douăsprezece la un loc ajungeau la dimensiunile Văii păpuşilor -cu toate urcuşurile şi coborâşurile ei.

Bineînţeles că Billy nu putea citi în tral-famadoriană, dar cel puţin putea să vadă cum arătau cărţile. Paginile erau acoperite cu nişte grupări scurte de simboluri, separate prin steluţe. Billy îşi dădu cu părerea că acele grupări de simboluri semănau cu nişte telegrame.

- Exact, spuse vocea.

- Cum, chiar sunt telegrame ?

- Pe Tralfamadore nu există telegrame. Dar aveţi dreptate: fiecare grupare reprezintă un mesaj scurt şi important - descrie o anumită situaţie sau scenă. Noi, tralfamadorienii, citim toate aceste mesaje simultan, nu unul după altul. Între mesaje nu există nici un fel de legătură, exceptând faptul că autorul le-a ales cu grijă, aşa încât percepute simultan să transmită o imagine a vieţii care să fie frumoasă, profundă şi sugestivă. Nu există nici început, nici mijloc, nici sfârşit; nu există nici suspans, nici morală, nici cauze, nici efecte. Noi apreciem în cărţile noastre adâncimile mai multor momente minunate, văzute toate în acelaşi timp.

Doar la câteva clipe după aceea, farfuria zburătoare intră într-o buclă temporală şi Billy se trezi azvârlit înapoi în zilele copilăriei. Avea doisprezece ani şi, tremurând, stătea alături de mama şi de tatăl lui pe marginea Marelui Canion. Mica familie de oameni cerceta cu privirile fundul canionului, aflat la un kilometru şi jumătate sub picioarele lor.

- Care va să zică, exclamă tatăl lui Billy făcând bărbăteşte vânt cu piciorul unei pietricele drept în jos, asta e!

Veniseră până la acest loc vestit cu maşina. Pe drum avuseseră câteva pene de cauciuc.

- Merită drumul, zise mama lui Billy fascinată. Doamne, şi cum mai merită!

Lui Billy nu-i plăcea deloc canionul. Era sigur că va cădea în el. Mama îl mângâie şi Billy îşi simţi pantalonii uzi.

Mai erau şi alţi turişti care scrutau şi ei adâncurile canionului, şi un paznic gata să răspundă la orice întrebare. Un francez, venit tocmai din Franţa, îl întrebă pe paznic într-o engleză stâlcită dacă existau mulţi care se sinucideau aruncându-se în genune.

- Da, domnule, răspunse paznicul. Cam trei pe an. Aşa merg lucrurile.

Şi Billy o porni din nou într-o scurtă călătorie în timp, făcu un minuscul salt de numai zece zile, rămânând prin urmare tot la vârsta de doisprezece ani, tot în perioada excursiei făcute cu familia în vestul ţării. Acum se aflau la Peşterile Carlsbad, iar Billy se ruga Domnului să-1 scoată de-acolo până nu se va prăbuşi plafonul.

Un paznic dădea explicaţii, spunând că peştera fusese descoperită de un cowboy care într-o bună zi zărise un nor uriaş de lilieci ridi-cîndu-se dintr-o gaură din pământ. Iar apoi anunţă că va stinge lumina şi că probabil majoritatea celor prezenţi va avea astfel prilejul de-a se găsi pentru prima oară în viaţă într-o beznă totală.

Cât ai zice peşte se stinseră toate luminile. Billy nu mai ştia nici dacă mai era sau nu viu. Şi deodată ceva spectral începu să plutească prin aer, în stânga lui. Ceva pe care erau înscrise nişte cifre. Tatăl lui tocmai îşi scosese ceasul de buzunar. Ceasul avea un cadran fosforescent.

Billy trecu de la o beznă totală la o lumină puternică şi se trezi din nou în timpul războiului, tot la punctul de deparazitare. Duşul nu mai curgea. O mână nevăzută oprise apa.

Când Billy îşi primi înapoi hainele, constată că nu erau cu nimic mai curate, în schimb toate vietăţile mărunte care se cuibăriseră în ele erau acum moarte. Aşa merg lucrurile. Iar paltonul lui cel nou se dezgheţase şi atârna lălâu, fără nici o vlagă. Era mult prea mic pentru Billy. Avea guler de blană, căptuşeală de mătase stacojie şi fusese probabil făcut pentru un impresar de mărimea unei maimuţe din cele care însoţesc pe flaşnetari. Era ciuruit de gloanţe.

Billy Pilgrim se îmbrăcă. Îşi puse şi paltonaşul. Nici nu-1 îmbrăcă bine, că îi plesni în spate, iar în dreptul umerilor mânecile se descusură de tot. Paltonul se transformase într-un fel de vestă cu guler de blană. Iniţial fusese croit mai larg de la talie în jos, acum însă lărgimea pornea de la subţiorile lui Billy. Văzîndu-1, nemţii ajunseră la concluzia că Billy reprezintă unul dintre cele mai caraghioase şi haioase lucruri din câte văzuseră în tot timpul celui de-al doilea război mondial. Să se prăpădească de râs, nu alta.

Apoi nemţii ordonară tuturor celorlalţi să se încoloneze în şiruri de câte cinci, luîndu-1 pe Billy drept pivot. Şi paradă ieşi afară, trecând din nou prin nenumărate porţi, una după alta. Acum se puteau zări mai mulţi prizonieri ruşi înfometaţi, cu feţele ca nişte cadrane fosforescente. Americanii se mai însufleţiseră puţin. Duşul fierbinte îi înviorase. Şi ajunseră la o baracă unde un caporal cu un singur braţ şi un singur ochi scria într-un registru mare, roşu, numele şi numărul fiecărui prizonier. Acum, din punct de vedere legal, toţi erau în viaţă. Înainte fuseseră socotiţi fie dispăruţi, fie probabil morţi. Aşa merg lucrurile.

În timp ce americanii aşteptau s-o pornească mai departe, în ultimul rând al coloanei izbucni un schimb de cuvinte. Un american bombănise ceva ce nu fusese pe placul unui paznic. Paznicul ştia englezeşte. Îl trase pe american afară din coloană şi dintr-o lovitură îl trimise direct la pământ.

Americanul rămase perplex. Se ridică buimac în picioare, scuipând sânge şi doi dinţi. Evident, nu intenţionase nimic rău cu vorbele lui şi nici nu-i trecuse prin minte că paznicul o să-1 audă şi-o să înţeleagă.

- De ce tocmai eu? îl