- Te ce tu ? Te ce alţii ? zise el.

După ce Billy Pilgrim îşi văzu numele înscris în registrul lagărului, primi şi el un număr şi o plăcuţă metalică pe care era ştanţat respectivul număr. Numerele fuseseră ştanţate de un rob din Polonia. Acum era mort. Aşa merg lucrurile.

Lui Billy i se spuse să-şi atârne plăcuţa de gât, alături de plăcuţele americane cu numere, ceea ce şi făcu. Plăcuţa era perforată la jumătate, aşa încât o persoană puternică putea s-o rupă în două chiar cu mâna. În caz că Billy ar fi murit, ceea ce nu s-a întâmplat, jumătate din plăcuţă ar fi servit la marcarea cadavrului, iar cealaltă, la marcarea mormântului.

Mai târziu, după ce sărmanul Edgar Derby, profesorul de liceu, muri executat la Dresda, un medic constată decesul şi rupse în două plăcuţa cu numărul. Aşa merg lucrurile.

Înmatriculaţi şi numerotaţi cum se cuvine, americanii îşi continuară drumul. Peste două zile familiile lor aveau să afle de la Crucea Roşie Internaţională că sunt în viaţă.

Lângă Billy se afla mărunţelul Paul Lazzaro, care promisese că-1 va răzbuna pe Roland Weary. Lazzaro nu se gândea acum la răzbunare. Îl chinuiau nişte dureri de burtă îngrozitoare.

Stomacul i se strânsese, ajungând de mărimea unei nuci. Punguţa aceea uscată şi zbârcită îl ardea ca un furuncul.

Alături de Lazzaro, păşea sărmanul, bătrânul Edgar Derby, osânditul sorţii, cu plăcuţele americane şi cu cea germană atârnând ca un colier deasupra mantalei. Având în vedere vârsta şi înţelepciunea sa, se aşteptase să devină căpitan, comandant de companie. Şi acum iată-1 aici, la graniţa cehoslovacă, în miez de noapte.

- Opreşte! strigă un paznic.

Americanii se opriră. Rămaseră tăcuţi în aerul rece. Pe dinafară barăcile printre care se găseau acum semănau cu alte mii de barăci pe lângă care trecuseră. O diferenţă există totuşi: barăcile acestea aveau nişte coşuri de fum din tablă, iar din coşuri se ridicau în cercuri mari adevărate constelaţii de scântei.

Un paznic bătu la una dintre uşi.

Cineva dinăuntru deschise uşa trântind-o cu putere de perete. Lumina se năpusti afară pe uşă, evadând din temniţă cu 290274 kilometri pe secundă. După ea ieşiră în marş cincizeci de englezi între două vârste. Cântau „Ura! Ura! Strînsă-i ceata" din Piraţii din Penzance.

Aceşti cântăreţi vânjoşi şi rumeni în obraji se numărau printre primii prizonieri vorbitori de limbă engleză capturaţi în cel de-al doilea război mondial. Şi acum ajunseseră să le cânte poate ultimilor. Oamenii aceştia nu văzuseră de patru ani, sau chiar de mai mult, nici o femeie şi nici un copil. Nu văzuseră nici măcar o pasăre. Căci nici măcar vrăbiile nu veneau în lagăr.

Englezii erau ofiţeri. Fiecare încercase cel puţin o dată să evadeze din închisoarea în care se aflase. Acum erau cu toţii aici, într-un punct mort, în mijlocul unei mări de ruşi muribunzi. N-aveau decât să sape tuneluri cât le poftea inima. Oriunde ar fi încercat să iasă la suprafaţă, ar fi nimerit tot într-un triunghi de sârmă ghimpată, s-ar fi trezit salutaţi apatic de nişte ruşi muribunzi, care nu vorbeau engleza, n-aveau nici hrană, nici informaţii utile şi nici planuri de evadare. Puteau ei să încerce cât pofteau să se ascundă în vreun vehicul sau să fure vreunul - nici un fel de vehicul nu intra niciodată în zona lor. Dacă doreau, se puteau preface că sunt bolnavi, dar nici asta nu le servea la nimic. Singurul spital din tot lagărul - şase paturi mari şi late - se afla exact în zona englezilor.

Englezii erau curaţi, viguroşi, amabili şi entuziaşti. Cântau senzaţional. De ani de zile cântau împreună seară de seară.

De ani de zile englezii aceştia făceau flotări şi ridicau greutăţi. Abdomenele lor erau tari ca nişte scânduri. Muşchii braţelor şi ai picioarelor arătau ca nişte ghiulele. Erau cu toţii maeştri la dame, şah, bridge, domino, la jocuri de cărţi, anagrame şi şarade, precum şi la ping-pong şi biliard.

În privinţa alimentelor, erau oamenii cei mai bogaţi din Europa. La începutul războiului, când alimentele reuşeau să ajungă la prizonieri, dintr-o eroare funcţionărească Crucea Roşie le expedia în fiecare lună cinci sute de pachete în loc de cincizeci. Englezii depozitaseră proviziile cu atâta iscusinţă, încât şi acum, când războiul era pe sfârşite, mai aveau încă trei tone zahăr, o tonă cafea, nouăzeci kilograme ciocolată, trei sute douăzeci kilograme tutun, şapte sute şaptezeci kilograme ceai, două tone făină, o tonă conserve de carne de vită, şase sute kilograme unt conservat, şapte sute douăzeci şi cinci kilograme brânza conservată, trei sute şaizeci şi trei kilograme lapte praf şi două tone marmeladă de portocale.

Nemţii îi adorau pe aceşti englezi, consi-derînd că sunt exact aşa cum trebuiau să fie englezii. Datorită lor războiul dobândise o oarecare eleganţă, părea amuzant şi rezonabil. De aceea nemţii le permiteau să folosească patru barăci, deşi ar fi încăput într-una singură. Iar în schimbul cafelei, ciocolatei sau tutunului, nemţii le dădeau vopsea, scânduri, cuie şi pânza pentru diverse reparaţii.

Englezii aflaseră de douăsprezece ore că urmau să le sosească oaspeţi americani. Până atunci nu mai avuseseră oaspeţi şi se apucară ca nişte spiriduşi să măture, să spele şi să gătească, să facă saltele din paie şi din saci de ambalaj, să aşeze mesele şi să pună câte o mică atenţie în dreptul fiecărui loc.

Acum, în noaptea rece de iarnă, îşi întîm-pinau oaspeţii cu un cântec de bun-venit. Hainele lor răspândeau deja aromele ospăţului pe care îl pregătiseră. Erau îmbrăcaţi pe jumătate ca pentru atac, pe jumătate ca pentru tenis sau crochet. Fiind atât de încântaţi de propria lor ospitalitate şi de toate bunătăţile care aşteptau înăuntru, cât cântaseră nici nu apucaseră să se uite bine la oaspeţi. Şi îşi imaginau că cei pentru care cântau erau ofiţeri ca şi ei, veniţi recent de pe câmpul de luptă.

Îi împinseră cu afecţiune pe americani spre uşa barăcii, umplând aerul nopţii cu trăncăneala lor bărbătească şi cu fanfaronada lor frăţească. Se adresau americanilor cu „yankeilor", exclamau : „De milioane !", dădeau asigurări că „Fritz e pe ducă" şi aşa mai departe.

Billy Pilgrim se întreba vag cine mai era şi Fritz ăsta.

Acum