Billy era înăuntru, lingă plita de fier care dogorea roşie ca o cireaşă. Pe plită erau puse la fiert zeci de ceainice, dintre care unele aveau şi fluiere. Mai era şi un ceaun mare, plin cu supă aurie. Supa era groasă, ca fiertura din ceaunele vrăjitoarelor. Sub privirile lui Billy Pilgrim, la suprafaţa lichidului se ridicau cu letargică maiestate nişte bule care aminteau de bulionul de la începuturile lumii.

Mesele lungi erau pregătite pentru ospăţ. În dreptul fiecărui loc era câte un castron făcut dintr-o cutie goală de lapte praf. O cutie mai mică ţinea loc de cană. Nişte cutii mai înalte şi mai subţiri serveau drept pahare. Fiecare pahar era plin cu lapte cald.

Pentru fiecare invitat mai erau câte o maşină de bărbierit, un prosop mic, un pachet cu lame, un baton de ciocolată, două trabucuri, un săpun, zece ţigări, chibrituri, un creion şi o lumânare.

Doar luminările şi săpunul erau de provenienţă germană. Aveau acelaşi aspect lăptos, spectral. Englezii nu aveau cum să ştie, dar luminările şi săpunul erau făcute din grăsimea evreilor, ţiganilor, poponarilor, comuniştilor şi a altor duşmani ai statului. Aşa merg lucrurile.

Sala de ospăţ era luminată cu luminări. Pe mese se lăfăiau mormane de pâine albă proaspătă, calupuri de unt, borcane de marmeladă. Erau şi platouri cu felii de carne conservată. Mai urmau supă, jumări de ouă, plăcintă caldă cu marmeladă.

Iar în celălalt capăt al barăcii, Billy văzu nişte arcade roz de care atârnau draperii albastre. Mai văzu şi un orologiu imens, două tronuri aurite, o găleată şi o cârpă de spălat podelele. Era decorul în care urma să aibă loc spectacolul serii - o versiune muzicală a Cenuşăresei, cea mai cunoscută dintre toate poveştile.

La un moment dat, Billy Pilgrim luă foc din cauză că stătea prea aproape de soba încinsă. Poalele paltonaşului său fumegau. Era un foc molcom, mocnit - ca un foc de iască.

Billy tocmai se întreba dacă nu cumva exista vreun telefon prin apropiere. Voia să o sune pe mama lui, să-i spună că trăia şi că era sănătos.

Se lăsă o linişte adâncă. Englezii priveau cu uimire ce adunătură de indivizi se străduiseră ei să întâmpine cu surle şi trâmbiţe. Un englez observă că Billy luase foc.

- Ai luat foc, băiete! zise el, şi îl trase pe Billy de lângă sobă, scuturându-i de pe spate scânteile aprinse.

Întrucât Billy nu reacţiona în nici un fel, englezul îl întrebă:

- Poţi să vorbeşti? Auzi bine? Billy dădu din cap că da.

Englezul îl cercetă mai atent, plin de milă.

- Doamne Sfinte - ce ţi-au făcut, băiete? Ăsta nu mai arată a om. Parc-ar fi un zmeu de hârtie făcut ferfeniţă.

- Eşti într-adevăr american? întrebă englezul.

- Da, răspunse Billy.

- Şi ce grad ai ?

- Sunt soldat.

- Şi cum de n-ai bocanci, băiete?

- Nu-mi mai aduc aminte.

- Şi ce-i cu haina asta? E cumva vreo farsă?

- Poftiţi?

- De unde ai luat-o?

Billy făcu un efort de gândire.

- Mi-au dat-o, zise el într-un târziu.

- Nu cumva ţi-a dat-o Fritz?

- Cine?

- Nemţii ţi-au dat-o ?

- Da.

Lui Billy îi displăceau aceste întrebări. Erau obositoare.

- Of! yankeule, yankeule, oftă englezul.

Haina asta a fost o insultă.

- Poftim?

- A fost o încercare deliberată de-a te umili. Să nu-i permiţi lui Fritz să-ţi facă aşa ceva.

Billy Pilgrim îşi pierdu cunoştinţa.

Când îşi reveni, Billy era aşezat pe un scaun, cu faţa spre scenă. Mâncase, nici el nu ştia cum, iar acum privea un spectacol cu Cenuşăreasa.

Era evident că ceva din fiinţa lui gusta spectacolul de mai multă vreme. Căci Billy se prăpădea de râs.

Femeile din piesă erau bineînţeles bărbaţi. Orologiul tocmai bătuse miezul nopţii şi Cenuşăreasa se văicărea:

„Doamne, ora mi-a sunat, Mă tem că de dracu'-am dat."

Cupletul i se păru lui Billy atât de amuzant, încât nu numai că râdea în hohote - râdea cu sughiţuri. Şi o ţinu aşa, până când îl scoaseră pe sus din baracă şi îl cărară într-alta, unde se găsea spitalul. Spitalul avea şase paturi. Nu se zărea nici un alt bolnav.

Billy se trezi aşezat în pat şi legat bine. I se făcu o injecţie cu morfină. Un alt american se oferi să stea să-1 păzească. Acest voluntar nu era altul decât Edgar Derby, profesorul de liceu care avea să fie executat la Dresda. Aşa merg lucrurile.

Derby stătea pe un scăunel cu trei picioare. I se dăduse o carte de citit. Cartea era Semnul roşu al curajului de Stephan Crane. Derby o mai citise. Acum se apucă din nou s-o citească, în timp ce Billy Pilgrim intra în paradisul morfinei.

Sub efectul drogului, Billy avu un vis cu nişte girafe într-o grădină. Girafele se plimbau de-a lungul potecilor prunduite, se opreau din când în când să rumege pere zemoase din vârfurile pomilor. Şi Billy era tot o girafă. Apucă şi el cu gură o pară. Era o pară tare, care se împotrivea şi îi scrâşnea între dinţi. În cele din urmă para trosni, lăsând să-i scape un protest suculent.

Girafele îl acceptară pe Billy ca pe unul de-al lor - o fiinţă la fel de ridicol specializată ca şi ele. Două se apropiară şi se proptiră de el, fiecare de câte o parte. Buzele lor de sus, lunguieţe şi musculoase, se arcuiră luând forma unor flori de vineriţă. Girafele îl sărutară pe Billy. Erau femele - galben-crem şi galben-citron. Corniţele lor semănau cu nişte mânere sferice de uşi. Mânerele erau învelite în catifea.

De ce oare?

Se lăsă noaptea peste grădina girafelor şi o vreme Billy Pilgrim se cufundă într-un somn fără vise, apoi o porni să călătorească în timp. Se trezi cu capul sub pătură, într-un salon pentru bolnavi mintal inofensivi, în spitalul veteranilor de război de lângă Lake Placid, New York. Era în primăvara lui 1948, la trei ani după sfârşitul războiului.

Billy îşi scoase capul de sub pătură. Ferestrele salonului erau deschise. Afară ciripeau păsărelele. „Cip-cirip?" îl întrebă una dintre ele. Soarele era în înaltul cerului. În acelaşi salon cu Billy mai fuseseră repartizaţi încă douăzeci şi nouă de pacienţi, dar acum se aflau cu toţii afară, bucurându-se de frumuseţea zilei. Puteau pleca şi veni după bunul lor plac, puteau merge chiar şi acasă, dacă voiau