Billy se internase în mijlocul ultimului său an la Şcoala de optometrie din Uium. Pe atunci nimeni nu bănuia că o să se ţicnească. În afară de el, toţi ceilalţi socoteau că arăta bine şi se comportă perfect. Acum însă iată-1 în spital. Doctorii îi confirmaseră părerea: aşa era, îşi pierdea minţile.

Nimeni nu considera că războiul ar putea avea vreo legătură cu treaba asta. Toţi erau siguri că Billy se ţicnea deoarece tatăl său îl aruncase la o vârstă fragedă în bazinul de înot al clubului Asociaţiei tineretului creştin, iar mai apoi îl târâse după el până la marginea Marelui Canion.

Cel căruia i se dăduse patul de lângă Billy era un fost căpitan de infanterie pe nume Eliot Rosewater. Rosewater se săturase să tot umble beat zi şi noapte.

Datorită lui Rosewater, Billy Pilgrim intră în contact cu literatura ştiinţifico-fantastică şi în mod special cu scrierile lui Kilgore Trout. Rosewater avea sub pat o colecţie uluitoare de cărţi ştiinţifico-fantastice. Le adusese în spital într-un cufăr de marinar. Nepreţuitele lui cărţi ponosite răspândeau în tot salonul un miros de tocăniţă irlandeză sau de pijama de flanelă neschimbată de o lună.

Pentru Billy, Kilgore Trout deveni cel mai îndrăgit autor în viaţă, iar literatura ştiinţifico-fantastică - unicul gen de povestiri pe care le putea citi.

Rosewater era de două ori mai deştept decât Billy, dar el şi Billy se confruntau în acelaşi mod cu aceeaşi criză. Ambii descoperiseră că viaţa e lipsită de sens, în mare parte din cauza celor văzute în timpul războiului. Aşa, de pildă, Rosewater împuşcase mortal un pompier în vârstă de paisprezece ani, luîndu-1 drept soldat german. Aşa merg lucrurile. Iar Billy asistase la cel mai mare masacru din istoria europeană, care a fost bombardarea Dresdei. Aşa merg lucrurile.

Prin urmare, amândoi încercau acum să se reinventeze pe ei şi să-şi reinventeze propriul univers. Literatura ştiinţifico-fantastică le era de mare ajutor.

Într-o zi Rosewater îi spuse lui Billy ceva interesant despre o carte care nu era ştiinţifico-fantastică. Zicea că tot ce se poate şti despre viaţă se găseşte în Fraţii Karamazov de Feodor Dostoievski.

- Dar în prezent nici asta nu mai ajunge, adăugă Rosewater.

Altă dată Billy îl auzi pe Rosewater zicându-i unui psihiatru:

- După părerea mea, veţi fi foarte curând nevoiţi să inventaţi o groază de minciuni noi şi frumoase, pentru că altfel oamenii pur şi simplu nu vor mai voi să trăiască.

Pe noptiera lui Billy se afla un crâmpei de viaţă - două pilule, o scrumieră cu trei mucuri de ţigări pătate de ruj, o ţigară aprinsă şi un pahar cu apă. Apa era moartă, stătută. Aşa merg lucrurile. Aerul încerca să iasă din apa lipsită de viaţă. Bule mici se agăţau de pereţii paharului, prea slabe să urce până la suprafaţă.

Ţigările erau ale mâniei lui Billy, care fuma ţigară de la ţigară. Ea pornise în căutarea toaletei pentru femei, aflată dincolo de salonul rezervat femeilor care se înrolaseră voluntar în timpul războiului şi care se ţicniseră la cap. Trebuia să se întoarcă dintr-o clipă într-alta.

Billy îşi trase din nou pătura peste cap. Ori de câte ori venea mama lui să-1 viziteze, el îşi acoperea capul şi întotdeauna se simţea mult mai rău cât stătea ea acolo. Nu că ar fi fost o femeie urâtă, că i-ar fi mirosit rău gura sau că ar fi avut o fire imposibilă. Era o femeie foarte simpatică, obişnuită, albă, cu păr castaniu, cu diplomă de bacalaureat.

Pe Billy îl deranja simplul fapt că îi era mamă. Ea îl făcea să se simtă stânjenit, slab şi nerecunoscător pentru că se străduise atât să-i dea viaţă şi să-1 ţină în viaţă, când de fapt lui Billy nu-i plăcea deloc viaţa.

Billy îl auzi pe Eliot Rosewater intrând şi lungindu-se pe pat. Arcurile de la patul lui Rosewater dădeau un raport amănunţit în această privinţă. Rosewater era o huidumă de om, dar nu şi foarte puternic. Arăta de parcă ar fi fost făcut din unguent pentru pus în nas.

Curând după aceea se întoarse şi mama lui Billy de la toaletă şi se aşeză pe un scaun între patul lui Billy şi cel al lui Rosewater. Rosewater o salută pe un ton cald şi melodios, întrebând-o cum se mai simte. Păru încurcat să audă că se simte bine. El tocmai experimenta o metodă conform căreia trebuia să fie excesiv de amabil cu toţi cei din jur. Socotea că în felul acesta lumea ar putea deveni un loc mai prielnic vieţii. I se adresă mamei lui Billy cu „dragă". Asta făcea parte din experiment: să se adreseze cu „dragă".

- Într-o bună zi când o să vin aici, îi făgădui ea lui Rosewater, Billy o să-şi scoată capul de sub pătură şi ştii ce-o să-mi spună?

- Ce-o să-ţi spună, dragă?

- O să-mi spună: „Bună, mamă!" şi o să-mi zâmbească. O să spună: „Ce bine-mi pare că te văd, mamă. Cum o mai duci?"

- De ce n-ar fi astăzi ziua aceea?

- Mă rog pentru asta în fiecare seară.

- E o treabă foarte bună.

- Oamenii ar rămâne surprinşi să ştie câte s-au făcut în lumea asta cu ajutorul rugăciunilor.

- Nici că se poate ceva mai adevărat, dragă.

- Mama dumitale te vizitează des ?

- Mama mea e moartă, răspunse Rosewater. Aşa merg lucrurile.

- Dumnezeu s-o odihnească!

- Cel puţin cât a trăit a fost fericită.

- E şi asta o consolare.

- Da, aşa-i.

- Şi tatăl lui Billy a murit, zise mama lui Billy. Aşa merg lucrurile.

- Un băiat are nevoie de tată.

Şi tot aşa, continuă la nesfârşit duetul dintre femeia proastă, care credea în rugăciuni, şi bărbatul mare şi gol pe dinăuntru, care era plin de ecouri tandre.

- Când s-a întâmplat nenorocirea asta, el era printre cei mai buni din an, explică mama lui Billy.

- Poate că muncea prea mult, zise Rosewater.

Ţinea în mină o carte pe care voia s-o citească, dar era mult prea politicos ca să citească şi să vorbească în acelaşi timp, cu toate că nu i-ar fi venit greu să-i dea mamei lui Billy răspunsuri satisfăcătoare. Cartea se