intitula Maniaci în a patra dimensiune, de Kilgore Trout. Era despre nişte oameni ale căror boli mintale nu puteau fi tratate, întrucât toate cauzele respectivelor boli se găseau într-o a patra dimensiune şi doctorii de pe Pământ, cunoscând doar trei dimensiuni, nu puteau nicidecum să le descopere sau măcar să şi le imagineze.

Lui Rosewater îi plăcea în mod deosebit un lucru spus de Trout, şi anume că într-adevăr există vampiri, licontropi, spiriduşi, îngeri şi aşa mai departe, dar că se găsesc cu toţii în a patra dimensiune. Tot aşa stăteau lucrurile, după părerea lui Trout, şi cu William Blake, poetul favorit al lui Rosewater. La fel şi cu raiul şi iadul.

- Billy e logodit cu o fată foarte bogată, continuă mama lui Billy.

- Foarte bine, preciza Rosewater. Uneori banii pot fi o mângâiere.

- Sigur că da.

- Bineînţeles că da.

- Nu-i prea amuzant să trebuiască să storci fiecare bănuţ ca pe-o lămâie.

- E bine să-ţi mai poţi trage răsuflarea.

- Tatăl ei e proprietarul Şcolii de optometrie la care merge Billy. Mai are şi şase cabinete şi laboratoare răspândite prin tot ţinutul, un avion personal şi o casă de odihnă pe malul lacului Washington.

- Frumos lac.

Pe Billy îl fură somnul sub pătură. Când se trezi, era din nou în spitalul din lagăr, legat de pat. Deschise un ochi şi îl văzu pe sărmanul Edgar Derby citind Semnul roşu al curajului, la flacăra luminării.

Billy închise ochiul şi-1 văzu în amintirile lui despre viitor pe bătrânul Edgar Derby printre ruinele Dresdei, în faţa plutonului de execuţie. Din pluton făceau parte doar patru oameni. Billy auzise că, de regulă, toţi membrii plutonului, afară de unul, primesc o armă încărcată cu cartuşe oarbe, dar bănuia că după atâta război şi pentru un pluton atât de mic n-o să mai dea nimeni cartuşe oarbe.

Şeful englezilor tocmai intrase pe uşa spitalului să se intereseze de Billy. Era colonel de infanterie, luat prizonier la Dunkerque. El fusese cel care îi dăduse lui Billy morfină. Întrucât printre englezi nu exista nici un doctor adevărat, făcea el pe doctorul.

- Cum mai e bolnavul nostru? îl întrebă pe Derby.

- Dus pe lumea cealaltă.

- Dar nu pentru totdeauna.

- Nu.

- Ce plăcut e să nu simţi nimic şi totuşi să ţi se atribuie meritul de-a fi în viaţă.

De-abia acum Derby luă o poziţie lugubră de drepţi.

- Nu, nu... te rog... stai jos. Când există câte doi soldaţi la fiecare ofiţer şi când toţi soldaţii sunt bolnavi, cred că ne putem dispensa de obişnuitul protocol.

Derby continua să stea în picioare.

- Pari mai în vârstă decât ceilalţi, zise colonelul.

Derby mărturisi că avea patruzeci şi cinci de ani, ceea ce însemna că era cu doi ani mai în vârstă decât colonelul. Colonelul îl informă că ceilalţi americani se şi bărbieriseră şi că Billy şi Derby erau acum singurii cu bărbi. Şi mai adăugă:

- Ştii... stând aici de atâta vreme şi fiind nevoiţi să ne imaginăm războiul, ne-am imaginat că e purtat de oameni ca noi, mai în vârstă. Am uitat că războaiele sunt purtate de copii. Când am văzut feţele acelea proaspăt rase, am avut cu adevărat un şoc. „Doamne Dumnezeule...", mi-am zis, „asta e Cruciada Copiilor".

Colonelul îl întrebă pe bătrânul Derby în ce împrejurări fusese luat prizonier şi Derby începu să povestească cum se găsea într-o pădurice împreună cu alţi aproximativ o sută de soldaţi îngroziţi. Lupta începuse cu cinci zile mai înainte. Cei o sută de soldaţi fuseseră goniţi în pădurice de tancuri.

Derby făcu o descriere amănunţită a incredibilei clime artificiale pe care pământenii o creează uneori pentru alţi pământeni atunci când nu vor ca aceştia din urmă să mai locuiască pe Pământ. Obuzele explodau cu bubuituri puternice deasupra copacilor, povestea el, lăsând să cadă o ploaie de cuţite, ace şi lame de ras. Nişte chiştoace mici de plumb învelite în aramă traversau şuierând păduricea, de la un capăt la altul, sub obuzele care explodau, zburând mai repede ca sunetul.

Mulţi au fost răniţi sau ucişi pe loc. Aşa merg lucrurile.

Apoi deodată artileria tăcu şi un neamţ, ascuns cine ştie unde, îi soma pe americani printr-o portavoce să-şi lase jos armele şi să iasă din pădurice cu mâinile pe creştetul capului, că dacă nu, artileria o să tragă din nou şi n-o să înceteze până ce nu-i va lichida pe toţi.

Aşadar, americanii îşi lăsară jos armele şi ieşiră din pădurice cu mâinile pe creştetul capului, întrucât doreau să trăiască, dacă se putea.

Billy se întoarse din nou în timp la spitalul veteranilor de război. Capul îi era tot sub pătură. În salon se lăsase liniştea.

- A plecat mama? întrebă Billy.

- Da.

Billy privi pe furiş de sub pătură. Pe scaunul de lângă pat stătea acum logodnica lui. O chema Valencia Merble. Valencia era fiica proprietarului Şcolii de optometrie din Uium. Era o fată bogată şi mare cât un dulap din cauză că mânca tot timpul. Chiar şi acum mesteca ceva. Ronţăia o ciocolată Cei Trei Muşchetari. Purta ochelari cu lentile trifocale şi rame tip arlechin, bătute în strasuri. Strălucirea strasurilor se înteţea în strălucirea diamantului de la inelul ei de logodnă. Diamantul fusese asigurat pentru suma de o mie opt sute de dolari. Billy găsise diamantul în Germania. Era captură de război.

Billy nu voia să se însoare cu sluta de Valencia. Ea reprezenta unul dintre simptomele bolii lui. În clipă când se auzise cerând-o de nevastă, implorând-o să primească inelul cu diamant şi să-i fie tovarăşă de viaţă, Billy avu certitudinea că îşi pierde minţile.

Billy îi zise „Bună!", iar ea îl întrebă dacă nu voia ciocolată, la care el răspunse:

- Nu, mulţumesc.

Ea se interesă cum îi mai mergea, şi el îi răspunse:

- Mulţumesc, mult mai bine.

Atunci ea îl informă că tuturor celor de la Şcoala de optometrie din Uium le părea rău că era bolnav şi sperau să se facă bine cât mai curând, la care Billy îi zise:

- Când îi vezi, transmite-le salutări din partea mea.

Ea îi făgădui că aşa va face.

II întrebă apoi dacă n-avea nevoie să-i mai aducă ceva, la care el răspunse:

- Nu, am absolut tot ce-mi trebuie.

- Poate nişte cărţi? insistă Valencia.

- Am