— Că Marea Pasienţă a socialiştilor continuă neîntrerupt, este de la sine înţeles;

  — Că în anul 1929 sunt băgaţi la închisoare istoricii care nu au fost exilaţi la timp peste hotare (Platonov53, Târle54, Liubavski55, Gautier56, Izmailov57), remarcabilul teoretician literar M. M. Bahtin58, Lihaciov59, pe atunci încă tânăr;

  — Că şi naţionalităţile se scurg când de la o extremitate, când de la alta.

  *Condamnat la închisoare, Kondratiev s-a îmbolnăvit psihic şi a murit. A murit şi Iurovski. Ceaianov. După cinci ani de temniţă, a fost exilat la Alina-Aţa în 1948 a fost închis din nou.

  Sunt întemniţaţi iakuţii după răscoala din 1928. Sunt întemniţaţi buriat-mon-golii după răscoala din anul 1929. (După cum se spune, au fost împuşcaţi aproximativ treizeci şi cinci de mii. N-am avut posibilitatea să verificăm.) Sunt întemniţaţi kazahii după reprimarea lor eroică de către cavaleria lui Budionnâi60 în 1930-1931. La începutul anului 1930 are loc procesul Uniunii Eliberării Ucrainei (profesorul Efremov, Cehovski, Nikovski şi alţii) şi, cunoscând proporţiile noastre dintre ceea ce este declarat şi ţinut secret, câţi or mai fi în spatele lor, câţi or mai fi fost arestaţi în taină…?

  Şi vine, încet dar vine, rândul să fie băgaţi la puşcărie membrii partidului aflat la conducere! Deocamdată (1927-1928) aceştia sunt „opoziţia muncitorească61 sau troţkiştii, care şi-au ales un lider necorespunzător. Deocamdată sunt câteva sute, curând vor fi mii. Dar începutul este greu. Aşa cum troţkiştii asistau liniştiţi la arestările membrilor altor partide, tot aşa acum restul partidului priveşte aprobator la întemniţarea troţkiştilor. Tututor le vine rândul. Pe urmă va urma inexistenta opoziţie de” dreapta”62. Devorând membru după membru, începând de la coadă, botul va ajunge şi la propriul cap.

  Tot în 1928 vine timpul răfuielii cu ultimele vlăstare ale burgheziei – nepmanii. Cel mai adesea sunt împovăraţi cu impozite din ce în ce mai mari, peste puterile lor, pe care la un moment dat vor refuza să le mai plătească, şi atunci vor fi arestaţi pentru insolvabilitate şi li se va confisca averea. (Micilor meşteşugari: frizeri, croitori, reparatori de primusuri, li se vor ridica autorizaţiile.)

  Creşterea valului nepmanilor prezintă un interes economic. Statul are nevoie de bunuri, are nevoie de aur, şi deocamdată nu există nici o Kolâma Pe la sfârşitul anului 1929 începe vestita febră a aurului, numai că ea îi cuprinde nu pe cei care caută aurul, ci pe aceia de la care va fi scuturat. Specificul noului val al „aurului” constă în faptul că GPU, în realitate, nu le acuză de nimic pe aceste victime ale sale şi este gata să nu le trimită în ţara GULAG, vrea numai să le ia aurul după dreptul celui mai puternic, fată de ce închisorile sunt arhipline şi anchetatorii extenuaţi, iar închisorile de tranzit, locurile de popas ale convoaielor de arestaţi şi lagărele nu sunt completate în aceeaşi proporţie.

  Cine sunt cei întemniţaţi în valul „aurului”? Cei care cândva, cu cincisprezece ani în urmă, au avut o „afacere”, au făcut comerţ, au practicat o meserie şi puteau, după considerentele GPU-ului, să aibă aur pus la păstrare, însă foarte adesea tocmai aceştia nu dispuneau de aur: averea lor consta din bunuri mobile şi imobile, toate dispăruseră, sechestrate în timpul revoluţiei, n-a mai rămas nimic. Fireşte sunt închişi cu mari speranţe tehnicienii dentari, bijutierii, ceasornicarii. Despre aurul aflat în cele mai neaşteptate mâini se poate afla din denunţuri: un „muncitor strungar” sută la sută a luat de undeva şi a pus la păstrare şaizeci de monezi de aur de cinci ruble emise pe vremea ultimului ţar; cunoscutul partizan siberian Muraviov a venit la Odessa, aducând cu sine un săculeţ cu aur (a jefuit în timpul războiului civil); toţi tătarii bârjari-camionagii din Petersburg deţin aur ascuns. Dacă toate acestea sunt adevărate sau nu – se poate clarifica numai în camera de tortură. Iar cel căzut în umbra denunţului aurifer nu se mai poate apăra cu nimic: nici cu originea proletară, nici cu meritele revoluţionare. Toţi sunt arestaţi, toţi sunt înghesuiţi în celulele GPU-ului în cantităţi până acum imposibil de închipuit, dar cu atât mai bine, îl vor da mai curând! Se ajunge la situaţii jenante, femei şi bărbaţi sunt închişi în aceeaşi celulă şi îşi fac nevoile la hârdău unul în faţa celuilalt, dar pe cine interesează aceste fleacuri? Scoateţi aurul, ticăloşilor! Anchetatorii nu mai întocmesc procese verbale, fiindcă de această hârtiuţă nu are nevoie nimeni şi dacă se va da ori nu, pe urmă, o condamnare, aceasta nu interesează aproape pe nimeni. Un singur lucru este important: scoate aurul, canalie! Statul are nevoie de aur, tu ce faci cu el? Anchetatorii nu mai au nici voce, nici puteri pentru ameninţări şi torturi, dar există un procedeu comun: deţinuţii din celule să primească hrana sărată, fără să li se dea apă. Cine va preda aurul, acela va bea apă! Un cervoneţ6-* pentru o cană de apă curată!

  Oamenii pier pentru metal64.

  Acest val se deosebeşte de cele precedente şi de cele ulterioare prin aceea că, dacă nu jumătate, măcar o parte din cei care îl alcătuiau îşi ţineau destinul zbuciumat în mâinile proprii. Dacă realmente nu ai aur, situaţia ta este fără ieşire, te vor bate, te vor arde, te vor tortura şi opări până ce îţi vei da duhul ori până ce te vor crede într-adevăr. Dacă însă ai aur, atunci tu singur stabileşti măsura chinurilor, măsura rezistenţei tale şi soarta viitoare. De altminteri, din punct de vedere psihologic acest lucru nu este mai uşor, este mai greu pentru că vei greşi şi vei fi pentru totdeauna vinovat faţă de tine. Fireşte, cel ce şi-a însuşit moravurile acestui stabiliment va capitula şi va da aurul, aşa este mai uşor. Dar nici să -l dai prea uşor – nu se poate: nu te vor crede că ai predat totul şi te vor mai ţine. Să -l dai prea târziu – tot nu se poate: