în cele din urmă al tăunului. Avîntul ascendent al aparatului se domoli; o clipă mai tîrziu atîrnau imobili în mijlocul văzduhului. Henry trase de o manetă; se auzi un declic. La început încet, apoi din ce în ce mai repede, începu să se învîrtească elicea frontală şi, cînd intră în turaţia normală, în faţa ochilor lor rămase doar o ceaţă circulară. Vîntul provocat de viteza orizontală şuieră din ce în ce mai ascuţit pe lîngă aparatul calat. Henry nu-şi dezlipea ochii de pe indicatorul de turaţii; cînd ajunse la cifra 1200, debraie. Acum aparatul avea suficientă inerţie de deplasare pentru a se bizui doar pe aripile sale.

Lenina privi prin geamul din podea. Zburau peste zona de şase kilometri de parcuri ce separa Londra Centrală de primul cerc de oraşe-satelit. Vedea în racursi viermuiala vieţii prin vegetaţia verde, abundentă. Printre copaci licăreau turnurile aruncătoarelor centrifuge de mingi din parcurile de distracţii. Lîngă Shepherd’s Bush vreo două mii de cupluri mixte de Beta-Minus jucau tenis pe suprafeţe Riemann. Un şir dublu de Terenuri Escalador-Cinci însoţea şoseaua de la Notting Hill la Willesden. Pe stadionul de la Ealing se desfăşura un spectacol al gimnaştilor Delta însoţit de cîntări comunitare.

— Doamne, ce oribilă culoare e kakiul, observă Lenina, dînd glas prejudecăţilor inoculate castei ei prin hipnopedie.

Clădirile studiourilor de filme senzoriale acopereau aproape opt hectare din zona Hounslow. În apropierea lor o întreagă armată de lucrători îmbrăcaţi în uniforme negre şi kaki refăceau suprafaţa vitroasă a Marii Autostrăzi de Vest. Tocmai cînd zburau ei pe deasupra, se descărca un uriaş container mobil. Prin deschizăturile acestuia se vărsa pe şosea un şuvoi orbitor de incandescent de piatră topită; compresoarele cu azbest erau într-un du-te-vino continuu; în urma lor stropitorile izolate ridicau nori albi de aburi.

La Brentford, Întreprinderea Companiei de Televiziune părea un adevărat orăşel.

— Cred că acum se schimbă turele, zise Lenina.

Arătînd ca nişte furnici şi afide, fetele Gama, verzi ca frunzele şi Epsilonii negri semicretini viermuiau în jurul intrărilor sau făceau coadă ca să-şi ocupe locurile pe tramcarele monorai. BetaMinuşii de culoarea dudelor intrau şi ieşeau din mulţime. Acoperişul clădirii principale roia de elicoptere care aterizau şi decolau.

— Pe cuvîntul meu, zise Lenina, mă bucur din suflet că nu sînt o simplă Gama.

Peste zece minute aterizaseră deja la Stoke Poges2 şi începuseră să joace prima repriză de Golf cu Obstacole.

2

Ţinînd ochii mai mult plecaţi sau întorcîndu-i hoţeşte dacă întîmplător se opreau o clipă asupra vreunei alte persoane, Bernard traversă în grabă acoperişul. Avea aerul unui om urmărit – dar urmărit de duşmani pe care nu doreşte să-i vadă, de teamă să nu fie cumva mai ostili chiar decît îi bănuise el. Şi parcă-i era frică să nu se simtă şi mai vinovat, şi mai disperat de singur.

„Oribil e şi Benito Hoover ăsta!“ gîndi el. Şi totuşi, omul nu fusese deloc rău intenţionat. Ceea ce într-un fel strica şi mai mult lucrurile. Cei bine intenţionaţi se purtau la fel ca şi cei răuvoitori. Pînă şi Lenina îl făcea să sufere. Îşi aminti de acele săptămîni de şovăială timidă de-a lungul cărora o tot căutase din ochi, dorind-o, însă neputîndu-şi aduna curajul s-o ceară. Ar fi îndrăznit oare să înfrunte riscul de a fi umilit printr-un refuz dispreţuitor? În schimb, de-ar fi fost să zică ea da, ce încîntare pentru el! Ei bine, acum ea îşi dăduse asentimentul şi totuşi el era încă nefericit – nefericit că ei i se păruse după-amiaza desăvîrşită pentru a juca Golf cu Obstacole, necăjit că a văzut-o alergînd pentru a-l regăsi pe Henry Foster, disperat că l-a socotit caraghios pentru că a refuzat să discute în public lucrurile cele mai intime. Într-un cuvînt, nenorocit pentru că ea se purtase aşa cum ar trebui să se comporte orice tînără englezoaică sănătoasă şi virtuoasă şi nu în cine ştie ce alt mod anormal, extraordinar.

Deschise uşa compartimentului său din hangar şi strigă la doi slujitori Delta-Minus care-şi pierdeau vremea pe acolo, să vină să-i scoată aparatul de zbor sus pe acoperiş. Personalul hangarelor era alcătuit dintr-un singur grup bokanovskificat şi bărbaţii erau gemeni, la fel de mici, negri şi hidoşi. Bernard le dădu ordine pe tonul acela aspru, adeseori arogant şi chiar insultător al omului care nu se simte prea sigur de superioritatea lui. Pentru Bernard era întotdeauna neplăcut să aibă de a face cu membri ai castelor inferioare. Căci indiferent din ce cauză (şi se prea poate să fi fost adevărată bîrfa curentă privitoare la alcoolul turnat în surogatul lui sanguin – căci, deh, se mai întîmplă şi accidente), fizicul lui Bernard nu era cu nimic mai arătos decît al unui Gama de rînd. Avea cu opt centimetri mai puţin decît înălţimea standard a unui Alfa şi prin urmare era şi pirpiriu. Contactul cu reprezentanţii castelor inferioare îi amintea mereu nespus de dureros de faptul că fizicul său nu corespundea etaloanelor obişnuite: „Eu sînt eu, dar tare n-aş fi vrut să fiu“. Era sfios şi ruşinat, într-un mod acut, de-a dreptul supărător. Ori de cîte ori se trezea că-l priveşte în ochi pe un Delta – la acelaşi nivel, şi nu de sus, condescendent – se simţea umilit. Oare creatura aceea avea să-l trateze cu respectul cuvenit castei sale? Întrebarea asta nu-i dădea niciodată pace. Şi nu fără motiv: fiinţele din castele Gama, Delta şi Epsilon fuseseră condiţionate în oarecare măsură să lege statura şi masa corporală de superioritatea socială. Realitatea este că o uşoară prejudecată în favoarea staturii mari – inculcată prin hipnopedie – era aproape universală. De aici rîsul femeilor cărora le făcea propuneri, şi festele jucate de bărbaţii care făceau parte din aceeaşi castă ca şi el.