Licuriciul din borcan sclipea palid. Licuricii pe care-i văzusem ultima oară, de mult, sclipeau puternic în întunericul nopţii de vară şi aceasta era imaginea mea despre licurici.

  Licuriciul meu era probabil pe punctul de a-şi da sufletul. Am scuturat borcanul de câteva ori şi licuriciul s-a lovit de pereţi, încercând să zboare, dar sclipirea era tot ştearsă.

  Încercam să-mi aduc aminte când am văzut licurici ultima oară. Oare unde naiba s-a întâmplat? Îmi aminteam perfect peisajul, dar nu-mi puteam aminti exact locul şi timpul. Aveam în urechi şi acum susurul apei şi parcă vedeam mânerul în formă de sferă, care închidea şi deschidea bătrânul stăvilar. Era totuşi un râu mic pe care iarba de pe mal îl ascundea aproape complet. Era atât de întuneric, încât în clipa în care am stins lanterna, nu mi-am mai văzut nici propriile picioare. Spectacolul ce mi s-a oferit privirilor a fost de-a dreptul feeric: sute de licurici au ţâşnit deasupra apei, sclipind ca o ploaie de scântei.

  Am închis ochii şi m-am lăsat furat de valul amintirilor, de acea noapte întunecată. Auzeam vântul mai clar ca oricând. Sufla pe lângă mine, lăsând parcă dâre strălucitoare în urma lui. Am deschis ochii şi am constatat că noaptea începea să-şi intre pe deplin în drepturi.

  Am ridicat capacul borcanului, am scos licuriciul şi l-am pus pe marginea conductei de apă care nu depăşea acolo dimensiunea de trei centimetri. Licuriciul nu părea să conştientizeze schimbarea. Pe când s-a împleticit în jurul unui nit, încercând să-l ocolească, şi-a prins un picioruş într-o crustă veche de vopsea. A pornit apoi spre dreapta şi după ce s-a convins că drumul era blocat, a luat-o înapoi, spre stânga. Până la urmă, cu eforturi disperate, s-a căţărat până în vârful nitului şi a stat chircit acolo de parcă rămăsese fără suflare. Multă vreme nu s-a mişcat deloc.

  Cu mâna pe balustradă, am rămas cu privirile aţintite pe licurici, studiindu-l îndeaproape. Nici licuriciul, nici eu nu ne-am mişcat multă vreme. În jurul nostru, doar vântul scutura frunzele de keyaki, în întuneric.

  Am aşteptat o veşnicie.

  Licuriciul şi-a luat zborul brusc. Şi-a întins aripile ca şi când i-ar fi venit deodată o idee şi a trecut peste balustradă, plutind în beznă. A descris, rapid, cu aripioarele, un arc de cerc care-mi sugera intenţia lui de a aduce timpul înapoi. A planat puţin pe loc de parcă ar fi vrut să vadă linia trasată de aripioare în bătaia vântului şi apoi a zburat spre est.

  Urmele sclipirii lăsate de licurici mi-au rămas în suflet încă multă vreme după ce acesta dispăruse. Cu ochii închişi, vedeam încă acea luminiţă palidă a unui suflet pierdut în bezna nopţii.

  Am întins mâna de câteva ori, dar n-am atins nimic. Luminiţa pierise undeva, dincolo de vârfurile degetelor mele.

  Capitolul al patrulea.

  În timpul vacanţei de vară, universitatea a chemat trupele de ordine pentru a dărâma baricadele, iar studenţii dinăuntru au fost arestaţi. Nimic deosebit atâta vreme cât toate universităţile se aflau în aceeaşi situaţie. Universitatea noastră nu s-a desfiinţat. Se investise mult capital şi nu avea cum să se dizolve cu una, cu două, numai pentru că nişte studenţi furioşi ar fi cerut lucrul acesta. De fapt nici măcar studenţii grevişti nu doreau aşa ceva. Ei solicitau doar restructurarea facultăţilor şi luarea de măsuri şi iniţiative care să conducă la o mai bună desfăşurare a activităţii. Pe mine mă lăsau rece iniţiativele lor şi de aceea nu m-a afectat câtuşi de puţin înăbuşirea grevei.

  Când m-am dus în septembrie la facultate, mă aşteptam să găsesc numai ruine, dar clădirile erau la locul lor, neatinse. Bibliotecile nu fuseseră jefuite, sălile profesorilor şi clasele fuseseră cruţate de distrugeri, iar birourile administrative studenţeşti scăpaseră de incendieri. Am rămas trăsnit. Ce naiba făcuseră greviştii aceia?

  Cursurile s-au reluat, e adevărat, sub supravegherea trupelor de ordine şi cei care au ocupat primele rânduri în amfiteatre au fost chiar conducătorii grevei. S-au aşezat în bănci de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, îşi luau notiţe şi răspundeau „prezent” când se striga catalogul. Mi s-a părut cumplit de straniu: votul greviştilor nu fusese încă anulat şi nici nu s-a anunţat oficial încetarea grevei. Singurul lucru care s-a întâmplat, de fapt, a fost chemarea trupelor de ordine, ceea ce a atras după sine dărâmarea baricadelor, dar greva ar fi trebuit să continue, în principiu. Când s-a supus moţiunea adunării, ticăloşii n-au făcut decât să-i denunţe, fără nici o remuşcare, pe studenţii spărgători de grevă, aruncându-le vorbe de ocară şi înscenând chiar şedinţe judiciare. Curios să aflu ce era în capul liderilor, i-am întrebat pe câţiva dintre ei de ce vin la cursuri în loc să continue greva, dar nu au fost capabili să mă lămurească. Nici nu aveau ce să-mi răspundă. Ce să-mi spună, că le era teamă să nu piardă credite din pricina prezenţei insuficiente la cursuri? Când mă gândesc că tocmai ei ceruseră restructurarea universităţii, mi se face greaţă. Asemenea ticăloşi îşi reglează vocea după cum bate vântul: ba urlă, ba vorbesc în şoaptă.

  Unde eşti, Kizuki, ca să vezi în ce lume mizerabilă trăiesc? Asemenea indivizi îşi iau creditele, apoi scot nasul în lume şi pun bazele unei societăţi demne de tot dispreţul.

  O vreme am participat la cursuri, refuzând să răspund la apel. Îmi dădeam perfect de bine seama că revolta mea nu va da nici un rezultat, dar simţeam că nu pot proceda altfel. Singurul lucru pe care am reuşit să-l fac a fost să mă izolez de colegi. Plutea un aer de stânjeneală în clasă când profesorii strigau catalogul şi eu refuzam să răspund, dar puţin îmi păsa. Nimeni nu-mi mai adresa nici un cuvânt şi nici eu nu vorbeam cu nimeni.

  În a doua săptămână a lunii septembrie am ajuns la concluzia că educaţia universitară este inutilă şi de aceea am decis să o consider doar o perioadă de luptă cu plictiseala. Deoarece nu mi-am găsit o slujbă atractivă,