nu aveam nici un motiv să părăsesc facultatea, aşa că am continuat să merg la cursuri, să-mi petrec timpul liber citind în bibliotecă sau studiind diverse lucruri care mă interesau.

  Cu toate că era pe sfârşite şi cea de a doua săptămână din septembrie, Cavaleristul nu-şi făcuse încă apariţia. Eram pur şi simplu uluit. Nu era el genul de om care să chiulească de la cursuri. Pe biroul şi pe radioul lui se aşternuse un strat subţire de praf. Ceaşca din plastic, periuţa de dinţi, cutia cu ceai, insecticidul – toate erau frumos aranjate pe raft.

  În lipsa lui am încercat să păstrez curăţenie în cameră, obicei pe care-l deprinsesem în anul şi jumătate cât am stat împreună. Acum că nu era, nu aveam încotro: măturam în fiecare zi, ştergeam ferestrele o dată la trei zile, aeriseam aşternutul o dată pe săptămână şi-l aşteptam cu sufletul la gură să vină şi să-mi spună: „Vai, Watanabe! Ce-ai păţit? Ce frumos e în cameră!”

  Cavaleristul n-a mai venit. Într-o bună zi m-am întors de la cursuri şi am constatat că bagajele lui dispăruseră toate şi că eticheta cu numele de pe uşă fusese scoasă. M-am dus la şeful căminului şi l-am întrebat ce s-a întâmplat.

  — S-a retras din cămin, mi-a spus el. Vei sta singur o perioadă.

  N-am putut scoate de la el motivele dispariţiei Cavaleristului. Era genul de om care nu spunea nimănui nimic şi se părea că cea mai mare bucurie a vieţii lui era aceea de a avea control asupra tuturor lucrurilor.

  Aisbergul Cavaleristului a mai rămas o vreme pe perete, dar până la urmă am rupt fotografia şi am înlocuit-o cu unele înfăţişându-i pe Jim Morrison şi Miles Davis, ceea ce făcea camera mai personală. O parte din banii economisiţi i-am cheltuit pe un stereo mic, aşa că serile ascultam muzică şi puteam bea fără să mă bată nimeni la cap. Mă mai gândeam din când în când la Cavalerist, dar îmi plăcea să stau singur.

  Într-o luni dimineaţa, de la ora zece până la unsprezece şi jumătate, profesorul de la cursul de Istoria teatrului – II ne-a vorbit despre Euripide. După curs am luat-o pe jos până la un restaurant din apropierea facultăţii (am făcut cam zece minute) ca să mănânc omletă şi salată. Restaurantul se afla pe o străduţă dosnică (deci era foarte liniştit) şi se făcea omletă bună acolo, cu toate că preţurile erau puţin mai piperate decât la cantina studenţească. Patronul şi soţia lui erau tăcuţi şi mai aveau doar o singură angajată. Mâncam liniştit şi priveam pe fereastră, când a intrat un grup de patru persoane, două fete şi doi băieţi, îngrijit îmbrăcaţi. S-au aşezat la masa de lângă uşă, s-au uitat peste meniu, au discutat opţiunile şi, în cele din urmă, unul dintre ei a dat comanda.

  După câteva clipe am simţit privirile uneia dintre fete aţintite asupra mea. Avea părul tuns foarte scurt, purta ochelari de soare şi o rochie mini din bumbac. I-am aruncat şi eu o privire, dar, dându-mi seama că nu o cunosc, mi-am văzut mai departe de mâncare. Ea s-a ridicat de la locul ei şi a venit la masa mea.

  — Eşti domnul Watanabe, nu? m-a întrebat ea, rezemându-se cu o mână de muchia mesei.

  Am ridicat ochii şi am privit-o atent, dar nu-mi aminteam să o mai fi văzut. Era o tipă care se remarca imediat, aşa că dacă aş fi întâlnit-o, ar fi trebuit să îmi amintesc. În plus, nu erau mulţi cei din facultate care mă cunoşteau după nume.

  — Te deranjează dacă mă aşez puţin sau aştepţi pe cineva? a întrebat ea.

  Am dat din cap, mirat, şi i-am spus:

  — Nu aştept pe nimeni. Ia loc, te rog.

  Şi-a târât cu zgomot un scaun şi s-a aşezat în faţa mea, privindu-mă prin ochelarii de soare şi coborându-şi apoi privirile în farfurie.

  — Pare grozavă.

  — Chiar este. Omletă cu ciuperci şi salată cu mazăre verde.

  — Ah, ce păcat! O să cer şi eu aşa ceva data viitoare. Acum am comandat altceva.

  — Ce-ai comandat?

  — Macaroane gratinate.

  — Nici acestea nu-s rele aici, am zis eu. Apropo, te cunosc de undeva? Zău că nu-mi amintesc să ne fi întâlnit.

  — Euripide, a răspuns ea pur şi simplu. Electra. „Nici un zeu nu-şi pleacă urechea la durerile mele.” Cursul tocmai s-a terminat, nu?

  O priveam uimit. Şi-a scos ochelarii de soare şi, în cele din urmă, am recunoscut-o: un boboc de la Istoria teatrului – II. Îşi schimbase complet coafura şi de aceea mi-a fost greu să-mi dau seama cine este.

  — O, dar înainte de vacanţă aveai părul lung, peste umeri, nu? am întrebat-o eu, ducându-mi mâna cam cu zece centimetri mai jos de umeri.

  — Da, ai dreptate. Mi-am făcut permanent în vara aceasta şi îmi stătea oribil. Îmi venea să-mi pun capăt zilelor, nu alta! Parcă eram o înecată adusă la mal, cu alge şi iarbă de mare în loc de păr. Dacă tot mă gândeam că ar fi mai bine să mor decât să mă văd în halul în care eram, am decis că pot muri şi fără prea mult păr pe cap, ca un călugăr budist. Cel puţin mi-e mai răcoare, zise ea, mângâindu-şi părul ce nu depăşea lungimea de patru-cinci centimetri şi aruncându-mi un zâmbet fermecător.

  — Dar nu-ţi stă rău deloc, i-am spus, luptându-mă mai departe cu omleta. Ia să-ţi văd şi profilul!

  A întors capul şi m-a lăsat să-i admir profilul vreo cinci secunde.

  — Da, îţi vine foarte bine. Tunsoarea aceasta se potriveşte formei capului tău şi ţi se văd şi urechile cele drăgălaşe.

  — Şi eu mă gândeam că mă aranjează o tunsoare de bonz şi de aceea m-am tuns atât de scurt, dar n-a fost băiat căruia să-i plac aşa. Toţi zic că arăt ca o puştancă din şcoala primară sau