ca una scăpată dintr-un lagăr de concentrare. De ce le-o fi plăcând băieţilor fetele cu părul lung? Sunt toţi nişte fascişti, zău că da. De ce consideră băieţii că fetele cu părul lung sunt mai rafinate, mai dulci, mai feminine? Să ştii că eu cunosc vreo două sute cincizeci de fete cu părul lung, care sunt cumplit de vulgare. Crede-mă că-i aşa!

  — Mie îmi placi mai mult aşa, i-am zis eu.

  Nu i-am spus-o ca să-i fac un compliment, ci chiar consideram că-i stă mai bine tunsă scurt. După câte îmi aminteam, cu părul lung arăta ca o fată drăguţă a cărei figură nu-mi spunea nimic. Cea care stătea acum în faţa mea părea plină de energie, ca un animal mic ce-a venit pe lume o dată cu primăvara. Ochii i se mişcau vioi şi în ei puteam citi veselie, supărare, uimire, disperare. Nu mai văzusem ochi atât de expresivi de foarte multă vreme şi îmi făcea plăcere să-mi pironesc privirile asupra lor.

  — Vorbeşti serios? întrebă ea.

  Am dat din cap afirmativ, umplându-mi gura cu salată.

  Şi-a pus iar ochelarii de soare pe nas şi m-a privit din dosul lor.

  — Nu eşti mincinos, nu?

  — Mie îmi place să mă consider om cinstit.

  — Ei, hai, lasă!

  — Spune-mi şi mie de ce porţi ochelari de soare atât de închişi la culoare?

  — Când m-am văzut, brusc, cu părul scurt, m-am simţit teribil de lipsită de apărare, de parcă m-ar fi aruncat cineva, goală puşcă, în mijlocul unei mulţimi imense.

  — Aşa mai înţeleg, i-am zis eu, luând din farfurie ultima înghiţitură de omletă.

  Tipa mă privea cu deosebit interes.

  — Te întorci la masa lor? am întrebat-o eu, arătând spre cele trei persoane cu care venise.

  — Păi, am să mă întorc când vine comanda. Te deranjez?

  — Nu mă deranjezi deloc, am terminat de mâncat.

  Cum nu dădea nici un semn că ar vrea să se ducă la masa ei, mi-am comandat o cafea. Proprietăreasa restaurantului a strâns farfuriile goale şi mi-a adus zahăr şi lapte condensat.

  — Am şi eu o curiozitate, zise. De ce n-ai răspuns azi la apel? Te cheamă Watanabe, nu? Toru Watanabe.

  — Exact.

  — Şi de ce n-ai răspuns?

  — Pentru că n-am avut chef să răspund astăzi.

  Şi-a scos iar ochelarii de soare, i-a pus pe masă şi m-a privit fix, de parcă eram un animal rar într-o cuşcă de la grădina zoologică.

  — I-auzi! N-a avut chef azi! Vorbeşti de parcă ai fi Humphrey Bogart. Rece, calculat.

  — Hai, lasă! Sunt şi eu un om obişnuit, ca oricare altul.

  Mi s-a adus cafeaua şi am sorbit o înghiţitură fără să pun zahăr şi lapte.

  — Uite la el! O bea amară!

  — Pur şi simplu nu-mi plac dulciurile, am spus eu, răbdător. Am impresia că ţi-ai făcut o părere greşită despre mine.

  — De ce eşti atât de bronzat?

  — Am fost în drumeţie… două săptămâni. Cu rucsacul şi cu sacul de dormit în spinare… De-aia m-am bronzat.

  — Pe unde-ai umblat?

  — De la Kanazawa, am străbătut toată peninsula Noto şi am ajuns până la Niigata.

  — Singur?

  — Da, am răspuns. Pe ici, pe colo am mai găsit şi ceva companie.

  — Companie romantică? Ai făcut cunoştinţă cu fete?

  — Romantică? am întrebat eu, mirat. M-am convins că nu mă înţelegi. Cum să-şi permită un individ cu barba ţepoasă şi cu rucsacul în spinare să agaţe fete?

  — Întotdeauna călătoreşti singur?

  — Da.

  — Îţi place singurătatea? mă întrebă ea, rezemându-şi bărbia în palmă. Călătoreşti singur, mănânci singur, stai singur în bancă…

  — Cred că nimănui nu-i place singurătatea. În ceea ce mă priveşte, pur şi simplu nu caut să-mi fac prieteni, asta-i tot. Nu vreau să găsesc cu tot dinadinsul dezamăgirea.

  — Ia uite la el! „Nimănui nu-i place singurătatea. Nu vreau să fiu dezamăgit!” se maimuţări ea. Cred că sunt idei tocmai bune pentru o autobiografie.

  — Mulţumesc, am răspuns, sec.

  — Îţi place culoarea verde?

  — De ce mă întrebi?

  — Pentru că porţi un tricou verde.

  — Nu în mod special. Mă îmbrac cu orice.

  — Nu în mod special. Mă îmbrac cu orice”, repetă ea din vârful limbii. Zău că-mi place cum vorbeşti. Parcă întinzi, frumos şi neted, tencuiala pe un zid. Ţi-a mai făcut cineva un asemenea compliment?

  — Nimeni.

  — Mă cheamă Midori15, dar arăt groaznic în verde. Sunt caraghioasă rău. Parcă aş fi blestemată, nu ţi se pare? Pe sora mea mai mare o cheamă Momoko16 – copilul-piersică. Nu-i ciudat?

  — Îi vine bine culoarea roz?

  — Îi stă extraordinar! Parcă s-a născut ca să poarte doar roz! Nu mi se pare drept!

  Mâncarea a fost dusă la masa lui Midori şi un individ de-acolo a strigat-o:

  — Midori, hai la masă!

  Midori s-a întors spre el şi i-a făcut semn cu mâna, asigurându-l că vine imediat.

  — Ia ascultă, domnule Watanabe, tu iei notiţe la cursuri?

  — Normal că iau.

  — Te rog să mă scuzi că îndrăznesc, dar ai putea să mi le împrumuţi şi mie? Am lipsit de două ori şi nu ştiu la cine aş putea apela.

  — Bineînţeles că ţi le împrumut. Am scos caietul din mapă şi după ce m-am asigurat că nu era scris prin el nimic din ceea ce n-aş fi dorit să vadă şi alţii, i l-am întins lui Midori.

  — Îţi mulţumesc. Vii la şcoală poimâine?

  — Normal.

  — Ne întâlnim la douăsprezece aici. Îţi aduc caietul şi-ţi fac cinste… doar nu-ţi stă mâncarea în gât dacă nu mănânci singur, nu?

  — Ce rea eşti! Nu e cazul să-mi faci cinste doar pentru că-ţi împrumut caietul.