În raport deforma, denumire şi ornamente, de momentul oferirii, de perioada păstrării şi contextul rito-magic al folosirii, Colacii de Crăciun reprezintă sacrificiul spiritului grâului, jertfa divinităţii care moare şi renaşte, împreună cu timpul, la Anul Nou, ocupaţia, vârsta, sexul şi statutul social al celui care oferă sau primeşte colaci, finalitatea activităţilor agraresau pastorale ale gospodarului, prefigurarea belşugului etc.

  Prepararea, urarea şi primirea colacului, ruperea şi utilizarea acestuia sunt momente ceremoniale de adânca trăire spirituală, încărcate de numeroase practici şi credinţe preistorice. Prepararea Colacilor de Crăciun este unul dintre cele mai stabile şi mai respectate obiceiuri româneşti, Turtele de Crăciun sunt un aliment sacramental reprezentând spiritul grâului. Se fac în sudul şi estul României. Asemănătoare azimelor, au o compoziţie simplă: făină de grâu amestecată cu apă călduţă şi sare, fără utilizarea fermenţilor. Aluatul se întinde în foiţe rotunde cu mâna sau cu făcăleţul (sucitorul) şi apoi se coace pe plita sobei sau, ceremonial, pe fierul plugului încins pe jăratec

  În anumite zone, se coace un Colac de Crăciun antropomorf, de forma cifrei 8 (care reprezintă în bucătăria populară divinitatea). Nu se mănâncă de Sărbători ci se păstrează până la Măcinici, la Pornirea Plugului. Atunci se pune în bârsa plugului sau în coarnele boilor înaintea primei brazde şi se mănâncă în ţarină de gospodari §i de vitele de muncă, (după Ion Ghinoiu – „Obiceiuri populare de peste an")

  TURTĂ DIN FĂINĂ DE GRÂU

  500 g făină * sare apă cât primeşte un aluat (de-i vârtos ori moale, puterea casei decide)

  • Făina se cerne, se frământă cu apă şi un pic de sare până nu se mai lipeşte de degete

  • Se rup bucăţi de aluat, se rotunjesc şi turtesc (desigur!) şi se pun pe vatră sau într-o tavă presărată cu făină, în cuptorul încins sau sub ţestcând li s-a întărit coaja sunt gata

  Paranteză de expediat la alte capitole: de aici încolo încep adaosurile în grăsimi, brânzeturi, ouă, smântână, desigur şi alte bunătăţi ce schimbă viaţa şi chiar şi numele turtei, îndepărtând-o întrucâtva de rolul primar religios căruia-i fusese destinată.

  TURTELE DE AJUN

  Iată un prim exemplu: ce fac moldovencele pentru noaptea de Ajunul Crăciunului, Aluat:

  800 g făină • apă, sare ulei de uns tava (deşi, tradiţia nu prevede!)

  Se frământă un aluat ce se poate întinde foaie subţire (muchie de cuţit)

  Se taie cu paharul turtite

  Se unge tava cu puţin ulei (se poate şi fără, presărând doar făină)

  Tava se pune pe foc şi se coc turtiţele repede, pe o parte şi pe alta, apoi se lasă să aştepte

  Sirop:

  • 400 g zahăr (sau miere) • zahăr vanilat l cană ceai de tei, iasomie şi petale de trandafir (sau lapte – julfă – de sămânţă de cânepă)

  Se fierbe zahărul cu ceai (sau mierea cu julfă) până se face un sirop bine legat

  Glazura:

  • 200 g miez de nucă prăjită (sau mac)

  * 200 g zahăr pudră

  * Se înmoaie turtiţele-n sirop, se tăvălesc prin nucă sau mac şi se presară cu zahăr pudră

  De post sunt, dar sunt atât de dulci!

  renaşterea'63-'71

  Prin anii '65, când generaţia artistică şaizeci schimba faţa culturii româneşti şi dărâma, cu o splendidă violenţă spirituală, zidurile proletcultismului, un fenomen similar, la altă scară şi în alt plan, avea loc şi în satele făgărăşene. Eram tulburat, nu înţelegeam, – nu ştiam atunci cât de sensibilă e freatica unei culturi – cum prind, din nimic parcă, latenţele culturale semnale insesizabile şi reacţionează exploziv.

  Nici azi nu ştiu pe ce căi au simţit ţăranii făgărăşeni valul înnoitor (că doar nu citeau la Ceapeu, după arat, în cor, România literară!) şi nici cum s-au hotărât, toţi feciorii, din cincizeci de sate odată, să pornească iar, toţi în acelaşi an, cetele de colindători, interzise de două decenii.

  Nici dacă s-ar fi dat ucaz şi s-ar fi anunţat la ziar – de mâine reîncep cetele – şi tot n-ar fi reacţionat aşa cei câteva sute de tineri, născuţi şi crescuţi sub poala de un roşu intolerant a lui Moş Gerilă, Oricum, o febră mistuitoare, deopotrivă fericită şi dureroasă, a cuprins satele făgărăşene. Serbările cu Moş Gerilă s-au dus dracului, plângeau bietele învăţătoare în căminele (culturale!) goale, cu sarcina neîndeplinită şi activistul UTC, descumpănit, ameninţător şi beat, pe cap. Bătrânii alergau – la propriu! – prin sat, scoţând de prin poduri sculele dosite – boriţa, turca, capra, buhaiul – să le dea în sfârşit în grija nepoţilor, ca pe o solie fără de preţ. Ţiganii rămăseseră fără uneltele de lucru – noroc că era iarnă şi nu se scotea ciurda, aşa că se puteau lipsi de harapnice.

  De unde, de neunde (până atunci, dacă veneai în sat şi voiai să cumperi rachiu, te plimbau: „N-avem, ni-l ia statul pe tot, domnişorule, muncim degeaba") brusc, băutura curgea în valuri.

  La Casa Cetei, miliţianul, cu mâna lui, împlântase brazii în pământ, la intrare, iar când trecea prin faţa bisericii se închina (şi înainte o făcea, dar numai când credea că nu-l vede nimeni).

  Tot satul cărase laviţe, mese, pahare şi farfurii, mâncare, la întâi decembrie Casa Cetei putea primi şi ospăta pe oricine îi trecea pragul. Flăcăii cu caş la gură, care de douăzeci de ani păreau să nu fi învăţat decât „Republică măreaţă vaaatră" şi marşul cu cântec patriotic la munca voluntară, jucau „horită" şi „turca" de ziceai că n-au făcut nimic altceva toată viaţa! Colinde pe care le credeam dispărute, uitate, îngropate, lungi poeme de cincizeci de strofe ţâşneau izvor din gura plozilor de cinci-şase anişori („Fost-o odat-un împăratu, Leru-i domn, leru mH domn, Care veste-n lume-o datu, Lerui domn, leru mi-i domn) de parcă le-ar fi avut tot timpul în ei!

  Asta mi-a fost impresia: că nimeni nu a învăţat sau nu a reînvăţat nimic,