De unde numai basca şi pantalonii de salopetă împânzeau uliţele satului de două decenii, o dată cu Sfântu'Nicolae n-am mai văzut altceva decât costume populare. Când veneau de la lucru, „de la fabrică" din Făgăraş, cu „Rata", feciorii opreau autobuzul în capul satului şi se schimbau, îşi puneau cioarecii albi şi cămeşile brodate şi numai aşa intrau în vatra satului şi în Casa Cetei, S-au tocmit lăutari pe o lună-ntreagă, s-a scos o dată jocul, a venit şi Crăciunul, Vătaful Cetei, deşi nu eram din sat, mi=a îngăduit să-l ajut pe colăcar, urma încercarea cea grea, colindatul.

  La sărbătorile de iarnă în Transilvania, un rol important în ceata de feciori îl deţine „colăcarul", cel de gestionează proviziile alimentare strânse, inclusiv colacii oferiţi colindătorilor, cu care se organizează mesele comune ce marchează ciclul sărbătorilor de Crăciun şi Anul Nou, Funcţie principală în cetele de feciori, cea a colăcarului, poate fi îndeplinită de un tânăr cu calităţi deosebite; – cinste ireproşabilă, isteţime şi respect pentru „rânduiala îndătinată".

  (Oielia Văduva – „ Paşi,")

  Obiceiul făgărăşan (şi nu numai) este ca ceata, cu tot alaiul, cu capră, boriţă, turcă, buhai, cu lăutari şi ce o mai fi, să colinde întregul sat, casă cu casă, în seara şi noaptea de Ajun şi în ziua şi noaptea de Crăciun.

  Se intră în fiecare casă, chiar şi în cele de ţigani – în satele din Ţara Făgăraşului ţiganii au propriul lor „cartier" prăpădit, un pic în afara aşezării, şi sunt creştini, – se bea un pahar de rachiu şi unul de vin şi se joacă fetele de măritat.

  Acuma, gândiţi-vă şi dumneavoastră, un sat are două sute de case.

  Să zicem că nu toţi au fete de măritat. Să zicem că unii sunt în doliu şi nu te pot primi, aşa că îţi dau, din poartă, o sticlă, un ban, o bucată de carne şi un colac, şi se întorc să-şi plângă necazul. Dar, am numărat: în noaptea aceea Vătaful şi ai săi au cântat, au jucat şi au băut câte un rachiu şi un pahar de vin în nouăzeci şi trei de case! Au dormit trei ore şi iar au plecat, spre seară isprăvind, târâş, de colindat şi ultima casă de ţigani, după datină!

  Colăcarul şi cu mine n-am băut deloc – aveam răspunderi – dar ceilalţi mă aşteptam tot timpul să cadă seceraţi de o comă alcoolică fără întoarcere: nouăzeci şi trei de păhărele de rachiu de cincizeci-şaptezeci de grade – şi încă de soiuri diferite, Dumnezeu ştie din ce făcute fiecare – şi nouăzeci şi trei de pahare de vin, şi el de toate felurile!

  Nu numai că nu a căzut niciunul, dar şi-au terminat misiunea (altfel nu pot s-o numesc) cu o anume demnitate înceţoşată. Sigur, fetele aveau grija să-i susţină ele, în cei doi-trei paşi de joc, abia schiţate. Sigur, oamenii aveau grijă să-i sprijine pe cetaşi de la o poartă la alta, altfel poate s-ar fi prăvălit.

  Dar feciorii, aşa îmbibaţi de alcool şi epuizaţi de oboseală cum erau, îşi cântau conştiincios colindele la fiecare curte, jucau „capra" (Doamne, ce greu e!) şi fetele corespunzătoare şi urau gazdelor bucurii, sănătate şi belşug de sărbătoare, bând păhăruţele ceremoniale.

  Ce puteri îi animă? mă-ntrebam. Ce îi poartă mai departe, iluminaţi de viziuni, să-şi ducă mesajul augural, dacă nu nişte forţe divine? (eram destul de exaltat pe vremea aceea, şi nu ştiu dacă m-am schimbat).

  Colindătorii, care îl aduc chiar pe Dumnezeu în casele oamenilor, nu sunt decât mediatorii ce primesc darul care, prin ei, ajunge la divinitate, Colindele reţin imaginea mesei de Crăciun, când se deschide cerul şi Dumnezeu întră în casă o dată cu colindătorii şi se aşază la masă cu gazda, realizându-se un imaginar contact intim cu divinitatea, Darurile-ofrandă oferite colindătorilor, menite să medieze raporturile cu divinitatea, sunt o reflectare a dorinţei perpetue a omului de a comunica cu forţele supreme (de aici credinţa, încă actuală, că cel ce nu răsplăteşte corespunzător colindătorii poate atrage mânia divină).

  (din Ofelia Văduva – „Paşi spre sacru")

  Seara, la Masa Crăciunului, în Casa Cetei, după ce popa a sfinţit bucatele, toţi feciorii cetei – livizi, cu cearcăne dramatice, cu febre musculare dureroase şi paralizante – au cinstit sărbătoreşte cu oaspeţii, cum se cuvine. întâi s-a rupt Colacul Mare, şi s-a-mpărţit la toţi cei de faţă, care numai puţini nu eram.

  Colacul Mare, de 4-6 kg, are formă rotundă şi este bogat ornamentat cu motive astrale (Soarele şi Luna), fitomorfe (flori, crenguţe de pomi, fructe) şi zoomorfe (păsări). Se face în Bucovina, Maramureş, Transilvania, Oltenia de nord.

  (Ion Ghinoiu – „Obiceiuri,.")

  Trebuie spus, dacă nu ştiţi obiceiul; din banii, bucatele şi băutura primite din colindat, ceata ţine lăutari şi casă deschisă şi îmbelşugată o lună întreagă, întregului sat, asigurând bunul mers al tuturor sărbătorilor de iarnă.

  Pe masă erau, pentru început, înşirate blide încărcate cu răcituri: tobă (caş de cap, cum i se spune), caltaboş, cârnaţi afumaţi, piftii, chisea şi jumări printre sticle de rachiu şi cepe roşii, lucind în oţet. în dreptul fiecărei farfurii era un crăciunel rotund, frumos împletit, pe o rămurică de brad.

  Lăutarii cântau într-o dungă, ameţiţi şi ei de oboseală.

  S-a cântat colind, s-a făcut semnul crucii peste colaci, peste adunare şi peste blide şi s-a început vesel, masa. După răcituri a venit la fala cinei o ciorbă de carne de porc afumată, cu tarhon şi oţet, să dreagă. Se mânca încet dar gălăgios, se râdea mult, din nesomn şi sărbătoare. Lume venea, lume pleca.

  Masa Cetei – la spectacolul ritual asistau mamele, surorile şi drăguţele flăcăilor, plus cine mai dorea din sat – a continuat cu o friptură de carne de porc – parte afumată, parte proaspătă – un cârnat prăjit, lângă ceva cartofi săraci şi castroane cu murături în oţet: gogoşari şi castraveciori.

  A venit vinul, fiert şi dulce,