— Poate am fi avut nişte întrebări pentru el.

— Dar i le putem pune şi mâine.

— Am fi putut să i le punem şi în seara asta şi am fi putut pierde mai puţin timp.

Eisenhardt se încruntă. Ce fel de concepţie avea omul ăsta despre cum se putea rezolva o astfel de problemă? Poate se ghida după o aritmetică simplă, ceva de genul: „Ce, Leonardo da Vinci are nevoie de şase luni s-o picteze pe Mona Lisa? Daţi-i douăzeci şi cinci de colaboratori şi o termină într-o săptămână”.

— Dumnezeule, oftă Wilford-Smith şi se aşeză din nou. Fotoliul de piele părea să-i înghită silueta uscăţivă cu totul.

— E un om liber. Nu pot să-i prescriu ce să facă sau nu în afara orelor de lucru.

— Nici nu trebuie s-o faceţi, spuse Kaun. Asta o vom face noi de acum încolo.

Omul de ştiinţă se uită morocănos la el.

— Ce înseamnă asta?

— Vom emite o interdicţie de a informa presa. Nu vreau ca descoperirea noastră să devină cunoscută înainte de vreme şi să se declanşeze un fel de goană după aur pentru că toată lumea din ţară caută această cameră video.

— Şi cum vreţi să faceţi asta? Majoritatea colaboratorilor mei sunt voluntari...

— Mi-e indiferent, răspunse Kaun tăios.

Îi făcu să tresară, ca şi cum ar fi dat cu pumnul în masă, şi, cum nu avu nevoie de acest gest, li se păru cu atât mai impresionant.

— Încă nu vă este cu adevărat limpede despre ce este vorba în acest caz, continuă Kaun şi se uită de la unul la celălalt, ca şi cum ar putea în acest fel să le bage chestia asta în capetele lor, evident lipsite de înţelegere. Dumneavoastră credeţi pur şi simplu că este o senzaţie. Credeţi că de aceea vreau s-o obţin - pentru că este lucrul cel mai senzaţional al tuturor timpurilor. Titlul cel mai senzaţional care a existat vreodată. Descoperirea cea mai senzaţională de când se face arheologie. O revoluţie în fizică. Ce înseamnă această bandă video cu adevărat nu aţi priceput chiar deloc.

Pentru câteva secunde, cuvintele păreau că rămân în încăpere aşteptând pentru a fi după aceea absorbite de covorul gros şi de pereţii cu lambriuri de mahon. Nimeni nu mai respira. Toţi din încăpere se uitau la buzele lui Kaun. Aparent îi plăcea.

— Cât, întrebă el încet, aproape şoptit, credeţi că se poate obţine de la Biserica Catolică pentru o bandă video care dovedeşte învierea lui Hristos?

Făcu o pauză. Sau, adăugă el apoi cu un zâmbet pe buzele sale subţiri, care infirmă acest lucru?

*

Farurile maşinii străpungeau noaptea, luminau asfaltul gri al străzii, care ducea prin întuneric şi pe care traficul era uimitor de dens, ţinând cont de faptul că era ora două dimineaţa. Nu vorbeau mult, îşi urmăreau propriile gânduri şi, în afară de uruitul motorului, în maşină domnea o linişte ciudat de confuză.

De data aceasta Stephen stătea pe bancheta din spate. Cândva, la jumătate de drum, se aplecă în faţă proptin-du-se cu braţele pe speteze şi întinse capul printre cei doi pasageri din faţă.

— Yehoshuah?

— Mmmh?

— La Muzeul Rockefeller doar aveţi diverse laboratoare pentru a cerceta descoperirile arheologice.

— Da.

— Nu ai menţionat odată că cercetaţi şi hârtii vechi?

— Nu hârtii, ci papirusuri.

— Papirus, înţeleg. Chestia aia din stuf.

— Nu e stuf. Papirusul s-a confecţionat din tufa de papirus, în latină Cyperus papyrus. O specie de rogoz.

— Dar e altceva decât hârtia.

— Exact.

Stephen aprobă din cap. Un camion trecu zgomotos pe sensul opus. Pe marginea străzii se văzu preţ de o clipă o tăbliţă pe care cineva acoperise numele ebraic şi cel englezesc al străzii cu vopsea neagră, astfel că nu mai puteau fi citite decât semnele în arabă.

— Să presupunem că profesorul vrea să cerceteze instrucţiunile de utilizare. Unde crezi că ar putea face acest lucru cel mai bine?

— La noi.

— La voi? Credeam că puteţi cerceta doar papirusuri.

— Asta este ceea ce facem. Dar putem restaura la fel de bine şi hârtie. Asta este chiar şi mai simplu decât restaurarea papirusului. Dar până acum nu a venit încă nimeni cu hârtii vechi.

— De ce nu?

— Pentru că de-a lungul istoriei în întregul spaţiu mediteraneean s-a folosit exclusiv papirusul ca material de scris.

— Dar tu ai putea restaura şi hârtie?

— Evident.

— Să tratezi pagini farâmicioase astfel ca să poată fi întoarse fără nici un pericol?

— Desigur.

— Se pot face scrieri îngălbenite, din nou lizibile?

— Fără probleme.

— Bine, spuse Stephen. Asta e bine.

Acum se amestecă şi Judith. Se întoarse pe scaun ca să îl poată vedea pe Stephen. Neîncrederea de pe faţa ei se putea mai curând ghici decât recunoaşte în licărul slab al accesoriilor auto luminate.

— Doar nu te interesează pur şi simplu munca lui Yehoshuah, nu-i aşa?

Stephen lăsă capul spre faţă, ca şi cum se îngreunase brusc şi mormăi:

— Nu, nu mă interesează pur şi simplu munca lui Yehoshuah.

— Atunci ce?

— Am uitat ceva.

— Ai... ce?

— Am uitat ceva. Vreau să spun că am uitat să povestesc ceva. Yehoshuah, te rog, uită-te cel puţin tu pe stradă!

Maşina începuse să meargă îngrijorător de şerpuit, când Yehoshuah, la fel ca şi sora lui, întoarse capul să se uite neîncrezător la Stephen.

— Ai uitat? Judith nu credea o iotă din ce spunea el. Stephen oftă.

— Zău că am uitat. Am uitat să spun când am arătat profesorului descoperirea mea şi, când v-am povestit despre descoperire, din nou am uitat. E într-adevăr foarte ciudat.

— Şi acum vrei, în sfârşit, să spui despre ce e vorba? Stephen se uită de la unul la celălalt. Ochii lui Judith străluceau plini de presimţiri şi dorinţă în întuneric, arătau ca două lacuri adânci şi negre. Yehoshuah se uita fix înainte pe stradă şi dădea impresia unui om încordat, ca şi cum ar primi o poveste palpitantă cam la fel ca un bolnav de inimă o decizie de impozit suplimentar.

Dar asta era o aventură. Doar e ştiut că aventura şi adrenalina sunt de nedespărţit. Dar, stai aşa, Yehoshuah era un israelit, un locuitor real al unei ţări ameninţate şi probabil că era la fel de obişnuit cu stresul ca un broker la bursa din New York. Stephen hotărî să nu ţină cont de asta. Poate doar din cauza luminii difuze era Yehoshuah atât de stresat.

— În săculeţul din plastic nu se aflau doar instrucţiunile de utilizare.

Judith