BIBOIDS^ BajUXAcl IS JISOI 'IS P'UBD

  XnduiiI. Ad„ '. Bpuagax BaxBoiBiuxn uip asaiax tuno B6B 'rnindoid aundo s<s vio'ţoDixoqxB inirausixoquiis xnxpBO UI ' (662 'unsdxa # iv-livCL '°JL 'V) „30UBUBUI (c) X? S -lOXIOBA I0dB UBp

  9X 3X63 ad apţBs ap ixnurex na asad -o; c}, s 3S 3XI0BA '. AxaxdBx rpsBaxxnuiui as ţs BD 3<qgxoaqf) -jg BX' BaxBojBq -XBS ui XOXIDBA axaxdBX 3§xnui a (r) axBa ui inxnsBA Bang Bţ aund as aioiBS ap BunmiQ„: inuyş B BXBXoqsBd -oa§B BSjBoiBqxes BI is Bruazaad aisa Bprec; -(602 'i^-spi 'BxiuioiBţ) „aţinui IBUI apeoa Bap BS BO 'ţuiod ad und 3S is ixnojao DBJ as IIJOXJ ap BOXBS

  'I3A0J0Q 'V) „? SBO UI Jn§UIS BA3U

  — Io aţsa is '3is3usB. Ri is Bxa§xnj puvp

  ŞpUUdB 3S BS BD BUnq 3 '3UB00I Bţ ooaoNOwaa 'aioviM aa HVNOiioia

  Bsnd is unoaaa B^TOBJ IIJOXJI B1 3P BpiB'S„ „. Apaao as liAopxoj/^ m ' (aix mânătoare cu Avestiţa (Aripa Satanei). Chinuieşte femeile însărcinate şi copiii mici, până la patru ani. Poate lua diverse înfăţişări: „Eu mă fac ogar şi pisică eu mă fac; eu mă fac umbră şi lăcustă, eu mă fac păianjen şi muscă şi toate nălucirile văzute şi nevăzute eu mă fac” (L. Şăineanu, încercare asupra semasiologiei, 37 ş.u.). Le dă copiilor boala denumită săracă, rău, spasmă, răutatea copiilor, sau ii omoară în pântecele mamelor. Are 19 nume, pe care le întâlnim şi în textele descântecelor: 1. Avestiţa; 2. Nadarca; 3. Salomia; 4. Nacara; 5. Avezuha; 6. Nadarica; 7. Salmona; 8. Paha; 9. Puha; 10. Grapa; 11. Zliha; 12. Nernuza; 13. Hamba; 14. Glipina; 15. Humta; 16. Gara; 17. Glapeca; 18. Tisavia; 19. Pliaştia. Numărul lor se ridică uneori până la 24; ele sunt menţionate în textele unei rugăciuni (Rugoxiunea Sj. Arhanghel Mihail), pe care le poartă mamele, sau sunt scrise pe pereţii camerei în care se află mama şi copilul (T. Pamfile, Duşmani şi prieteni, 237-243). Numele Samca a pătruns la noi din ucraineană, unde înseamnă „femelă”, dar şi o boală a copiilor, precum şi agentul mitic al acestei bolI. În unele imprecaţii samka e sinonim cu „diavolul”: „Sob tebe vzjala samka!” – „să te ia dracul!” (Anca Irina Ionescu, Lingvistică şi mitologie, 86).

  SAREA: Sfera sensurilor simbolice ale sării e schiţată în următoarea ghicitoare românească: „Apa mă naşte, /Soarele mă creşte, /împăraţii şi domnii mă iubesc. /Şi când pe mama o întâlnesc/Cad jos şi mă topesc” (A. Gorovei, Cimiliturile, 365). Este asemuită focului eliberat din apă şi e, deci, O1 chintesenţă, fiind asociată înţelepciunii, hranei spirituale (cF. Expresia liturgică sal sapientiae „sarea înţelepciunii”). Discipolii lui Isus, purtătorii Cuvântului său, sunt denumiţi sarea pământului (Matei, 5, 13). Sarea serveşte la conservarea alimentelor: de aceea a devenit simbolul incoruptibilităţii, al substanţei purificatoare şi al alianţei indestructibile. Sarea se împarte, ca şi pâinea, în cadrul riturilor de comuniune, de înfrăţire şi de ospitalitate. La japonezi, se presară pe ring la luptele sumo, în scopuri purificatoare şi ca simbol al spiritului loialităţii. Are rosturi purificatoare şi întăritoare în obiceiurile de primăvară la români, când vitelor li se dă sare, în prealabil încălzita la foc „pentru sănătatea lor şi pentru a fi ferite de „fermecătorii„„ (Sr. Mangiuca, Călin-dariu, 1883, martie). O valorificare simbolică are şi capacitatea topirii sării în apă: în tantrism semnifică resorbţia „eului” în Univers. Sare se pune şi în apa sfinţită a bisericilor apusenE. În unele regiuni ale ţării noastre, sarea se pune în scalda copilului (Gh. Ciauşanu, Superstiţiile, 144). E prezentă şi în ceremonialu-rile de nuntă românească. La Bozo-vici (Caraş-Severin), mama mirelui aştepta tânăra pereche în faţa uşii, ii încingea cu „brăeirile” şi-i trăgea în casă, unde le dădea „răchie” şi-i punea să lingă sare de pe pâine (E. Petrovici, Folclor din Valea Al-măjului, 54).

  Caracterul sacral al sării în aria daco-romana se manifestă şi în diferite tabu-uri legate de folosirea ei: e păcat să furi sare, nu e voie s-o verşi pe pământ, s-o împrumuţi în anumite zile etc. (V. Butură, Cultura spirituală, 139-144). Însuşirile apo-tropaice ale sării se datorează atât capacităţii ei de a conserva alimentele, precum şi faptului că putea fi aruncată în ochii inamicului. Deoarece era folosită pentru îndepărtarea duhurilor rele, ca să nu-i „supere” pe strămoşii care asistau simbolic la mesele rituale, de multe ori, alimentele rituale sunt nesărate. Probabil din acest context mitic a rezultat şi credinţa că sarea vărsată pe masă prevesteşte ceartă în casă (A. Go-rovei, op. Cit., 212).

  SÂMBĂTA: Este a şaptea zi (feria septima) din săptămâna liturgică şi a şasea zi din săptămâna civilă. Egiptenii o închinaseră planetei Saturn, iar romanii au pus-o sub tutela zeului Saturn – unul din cei mai vechi zei italici. Pater Deorum. Numele zilei e de origine ebraică, sabat însemnând „odihnă”, iar apoi şi denumirea celei de a şaptea zi în care, conform Vechiului Testament, Dumnezeu s-a odihnit după creaţia lumii, dar valorizarea şi semnificaţia ei în calendarul poporului e puternic influenţată de evenimentele Noului Testament. Înţelesul de „odihnă” al cuvântului ebraic a fost interpretat în sensul de „răposare”, în amintirea faptului că în această zi trupul Domnului nostru Isus Hristos a fost în mormânt. De aceea, Biserica a închinat-o pentru aducerea aminte de cei răposaţi, intru nădejdea învierii şi face rugăciuni pentru dânşii; mai serbează, în această zi, pe toţi Sfinţii Apostoli şi pe toţi sfinţii trecuţi din lumea pământească (V. Aga, Simbolica biblică, 286). G. Coşfaue, în articolele sale dedicate zilelor săptămânii, sesizează puternica influenţă a Bisericii în valorificarea, de către poporul român, a zilei sfârşitului de săptămână: Sf. Sâmbătă e un product al mitologiei creştine; sâmbăta Hristos a fost mort; se adaugă repul-siunea pe care au avut-o creştinii faţă de sâmbăta ca sărbătoare evreiască, de aceea „acestei zile i-au dat partea ca mai urgisită, au personificat în ca iadul, partea din noapte care e dată total duhurilor rele, strigoilor şi moroilor, pricolicilor şi stafiilor”„ (Elementele Ut. Poporale, 148).

  E posibil totuşi ca ziua de sâmbătă, dedicată morţii şi pomenirii strămoşilor, să conţină şi anumite elemente