precreştine, deoarece în credinţele românilor e închinata Sf. Lazăr (V. Butură, Cultura spirituală, 381), care în folclor se prezintă mai mult ca o străveche divinitate a vegetaţiei ce moare şi învie în fiecare an (v. Lă-zărelul). De asemenea, ea este legată de cultul Rusaliilor – divinităţi feminine ale naturii şi întrupări ale sufletelor strămoşilor, datând din vremuri precreştine. Trăsăturile unei divinităţi arhaice precreştine le descoperim şi în credinţele popoulare referitoare la Caii lui Săntoader, aşteptaţi în satele româneşti în seara zilei de Sâmbăta lui Săntoader.

  „Sâmbăta nimic nu poate reuşi pentru că ea e sfârşitul săptămânii, sfârşitul fiind al morţii şi al morţilor”; „Nu-i bine să pleci la drum, că nu reuşeşti nimic. Unde te duci, nici nu poţi să stai: te întorci în fugă înapoi”; „Sigur că nu reuşeşti ce-ncepi, că de ce-i sfârşitu săptămânii” (E. Bernea, Cadrele gândirii populare, 188). Pretutindeni e considerată zi nefastă şi este personificată de Sf. Sâmbăta – conducătoarea morţilor şi aducătoarea de nenorociri pe la casele oamenilor. După o credinţă răspândită atât la români, cât şi la popoarele slave (Srpski mitoloski rec-nik, 278) din jurul nostru, copilul născut sâmbăta este lipsit de noroc şi de energie şi, în cele mai dese cazuri, moare de timpuriu: „Femeile se roagă lui Dumnezeu să nu nască sâmbăta, că se naşte copilul ostenit şi ostenit rămâne toată viaţa” (E. Bernea, ov. Cit., 188). Singurul. Avantaj al unui asemenea „sâmbotean” este acela că el are puterea de a vedea stafiile şi pe el nu-1 atacă strigoii sau moroii. Cum insă în simbolistica şi în mitologia populară nimic nu este numai bun sau numai rău, şi ziua de sâmbătă are, pe lângă cele 3 ceasuri rele şi câteva pete de lumină. După o legendă populară, se crede că Maica Domnului, în fiecare zi de sâmT bată, „trece prin sânul lui Avram”, unde cei de acolo ii umplu haina de lacrimi, încât în fiecare sâmbătă, soarele, oricât de puţin, dar trebuie să strălucească spre a usca hainele Sfintei Fecioare (V. Aga, op. Cit., 358).

  SÂMEDRU: Este numele popular al Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, celebrat la 26 octombrie, şi al sărbătorii acestui sfânt, devenit în popor o divinitate agrarĂ. În această zi se serbează Moşii lui Sâmedru, numiţi şi Moşii de toamnă sau Moşii cei MarI. În Oltenia, Muntenia şi, parţial, în Moldova, în seara de 25 spre 26 octombrie se aprindeau focuri pe înălţimi, la răspântii, în mijlocul satului, lângă ape şi alte locuri propice adunării spiritelor, numite Focul lui Sâmedru. Copiii şi tinerii săreau peste vâlvătaia focului, în scop de purificare şi întremare, iar apoi mergeau acasă luând cu ei tăciuni pentru a-i arunca prin livezi, cu scopul de a spori rodul pomilor în anul viitor. Atât focurile, cât şi darurile ce se împărţeau cu această ocazie (grâu fiert, colaci rituali, unt, brânză, lapte, nuci, pere uscate etc.) erau dedicate sufletelor morţilor, în vederea asigurării recoltei viitoare (ef. I. Ghi-noiu, Vârstele timpului, 248-254). Lucrul acesta este evident şi într-un text al incantaţiei, ce se rostea cu o asemenea ocazie în ţinutul Almăju-lui: „Voi moşi strămoşi, /Să-mi fiţi tot voioşi, /Să-mi daţi spor în casă, /Mult pe masă, /Cu mult ajutor/– în câmpul cu flori” (C. Rădulescu-Codin, C. Mihalache, Sărbătorile poporului, 62). Şi mai evident acest cult al strămoşilor transpare în obiceiul din Dobrogea, denumit Saiegii, care nu e decât o procesiune simplificată a alaiului de mascaţi, reprezentând spiritele strămoşilor: „Mai mulţi flăcăi se întrunesc la o casă, de unde pornesc apoi prin sat cântând din fluiere, intre dânşii se află un flăcău îmbrăcat ca o cadână. Astfel capătă bacşişuri” (T. Pamfile, op. Cit., 72). La Sâmedru, exista o preocupare intensă de a afla mersul vremii: „Prin judeţul Muscel, ciobanii care vor să afle dacă iarna va fi moincasă sau geroasă, îşi aştern dulama în mijlocul oilor şi se uită ca să vadă ce fel de oaie se culcă pe dânsa. Dacă se va culca oaie neagră, e semn că iarna va fi bună, dacă se culcă o oaie albă, după socotinţa lor, iarna va fi aspră” (T. Pamfile, Sărbătorile de toamnă, 71-72). Sâmedru se considera ziua soroacelor pentru diferite slujbe, învoieli şi închirieri. Expirau vechile înţelegeri făcute la Sângiorz şi se încheiau altele noi, ceea ce constituia un prilej de aldămaşuri, veselie, dar şi de unele neînţelegeri şi chiar încăierări, de unde şi zicalele populare: La Sâmedru ciobanii îşi caută stăpânii„, „La Sângiorz se încaieră câinii, iar la Sâmedru se bat stăpânii„, „întrucât Sâmedru împărţea anul pastoral în două anotimpuri: vara, de la Sângiorz până la Sâmedru, şi iarna, de la Sâmedru până la Sângiorz, unii etnologi presupun chiar că această zi putea să fi fost cândva începutul unui an nou. Un argument în acest sens il constituie şi tradiţia celtică, unde Anul Nou începea la 1 noiembrie (I. Ghinoiu, op. Cit., 254). Caracterul agro-pastoral al lui Sâmedru, ca şi obiceiul învoielilor din această zi, mai ales în zona estică a ţării, a putut suferi şi unele influenţe din lumea slavilor răsăriteni, la care în această zi se prăznuia Sfântul Gheor-ghe de toamnă, încheind un ciclu sezonier, cu datini asemănătoare celor româneşti.

  SÂNGELE: Din cele mai vechi timpuri şi peste tot în lume, sângele e considerat drept substanţă a vieţii, vehicul al vieţii şi simbol al vieţii. Participă la simbolismul general al roşului, fiind asociat focului, căldurii, energiei solare. Miturile străvechi ale Mesopotamiei, Egiptului, Indiei şi Chinei spun că din sângele unei fiinţe primordiale au apărut toate formele de viaţă. Mitul lui Mithra, de exemplu, spune că acesta din urmă, în alianţă cu soarele (cu care apoi a fost identificat), învinge şi sacrifică taurul Ahriman, demon al vegetaţiei, din sângele căruia răsar toate fiinţele. Se crede că sufletul sau puterea („mana”) oamenilor şi animalelor se află în sângele lor. Din această credinţă au derivat toate riturile de sacrificiu sângeros, când zeilor supremi sau celor care patronau viaţa şi creşterea plantelor li se sacrificau oameni sau animale. Stropirea cu sânge (he-moboliu) e prezentă în ceremoniile de iniţiere şi riturile de înfrăţire (ef. Frate de sânge sau frate