de cruce – „e numeşte la români cel care a supt sânge din rana crestată pe mâna ortacului său). Sângele este un simbol al imortalităţii. Din sângele scurs din rana lui Isus în cupa Graal, amestecat cu apă, spun legendele şi romanele medievale, a apărut băutura nemuririi, care este identificată cu sfânta euharistie creştină. Multe neamuri războinice, de pildă sciţii, consumau sângele inamicului ucis, crezând că preluau, în felul acesta, puterea duşmanului. Sângele este un semn al alianţei şi înrudirii, un tezaur comun al clanului, de unde şi expresiile rudă de sânge, de acelaşi sânge, sângele apă nu se face.

  Există şi o valorificare negativă a sângelui. Aceasta se referă mai ales la sângele menstrual, considerat impur, periculos, asociat focului adâncurilor pământului şi morţii. In societăţile arhaice, în perioada menstruală, femeile erau izolate, nu puteau fi atinse, iar contactul sau simpla vedere a acestui sânge pentru un bărbat reprezenta un pericol de moarte (J. Frazer, Creanga de aur, IV, 278-287; G. Welter, Leţs croyances, 124-133). La noi, o femeie care nu este „curată” n-are voie să plămădească aluatul, să coacă pâinea în cuptor, să facă unele treburi casnice legate de „sporul” gospodăriei sau gesturi încărcate de „sens sacral”.

  În mentalitatea oamenilor societăţilor arhaice, există o legătură simpatetică intre sânge şi vlaga fertilizatoare, intre sânge şi ploaie. Provocarea curgerii de sânge prin răni, bătăi, încăierări, ca practică magică de a produce ploaia, este înregistrată la multe popoare. Profeţii lui Baal, despre care se credea că aduc ploaia, se tăiau unii pe alţii cu cuţitele până când ţâşnea sângele. „In Jawa, în timp de secetă, doi bărbaţi se bat unul pe celălalt cu vergele subţiri, până când sângele începe să le curgă de pe spinare; sângele cane picură reprezintă ploaia şi nu există nici o îndoială că ploaia va uda într-adevăr pământul” (J. Frazer, Creanga de aur, I, 141). Asemenea ofrande de sânge rezultate de pe urma unor încăierări sau bătăi dintre flăcăii satelor („susenii cu josenii”, dintre cetele de căluşari la întâlnirea lor, bătăile de la horă etc.) aveau cândva un caracter ritual şi urmăreau activarea forţelor vieţii şi stimularea rodniciei pământului. Materialele etnografice atestă prezenţa ofrandei sângelui în preajma solstiţiului de iarnă, când era vorba de ajutarea magică a soarelui „îmbătrânit” şi „obosit”. De ziua lui Ignat, denumită şi Innâtoarea (20 decembrie) se practica nu doar sacrificiul porcului. Cu sângele porcului tăiat de Ignat, oamenii şi copiii se mânjeau pe faţă, iar cei care nu aveau porc trebuiau să producă o sângerare: La Ignat, dacă nu auzi porc tăindu-se, e bine ca să înţepi degetul cu un ac, ca măcar să vezi sânge„ (A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii, 200). Aceste acte de magie sacrificială au în popor o evidentă finalitate agrară: „Oamenii nu ies la coasă dacă n-au văzut la Ignat sânge de porc negru. Dacă nu axi văzut, înţeapă creasta unui cocoş negru, ca să iasă sânge„ (idem, 200). Obiceiul de a vărsa câteva picături de sânge pe nas (denumit „borş„!) s-a păstrat în jocurile tradiţionale de copii cu planta numită sânger. Jocul acesta, cu un vădit substrat mitico-ritual (cf. I. Evseev, Jocurile tradiţionale, 182-186), este practicat primăvara, când lujerii şi ramurii plantei capătă o nuanţă roşiatică: „Copiii au răul obicei de-şi bagă pe nas iarba numită „sângerieă”, spre a le curge din nas. Când fac aceasta, recită, în cadenţă şi în 14 grupuri silabice, versurile următoare: „Sângerică, /Ri-că, /Zeamă de pisică! /Sângerai, /Roi, /Zeamă de cotoi”„ (G. Dem. Teodoreseu, Poezii populare române, 222). Pisica şi cotoiul din acest context ritualic apar ca simboluri ale jertfei rituale şi ca daimoni ai fertilităţii, iar sângerul, în credinţele populare, e intim legat de sângele oamenilor şi al animalelor: Cu sânger să nu dai în bou, că sângeră” (A. Gorovei, op. Cit., 210).

  SÂNGIORZUL: Este unul din personajele cele mai importante din mitologia românească, reprezentând o sinteză dintre venerarea Sfântului creştin, Marele mucenic Gheorghe, şi cultul unei divinităţi agro-pasto-rale autohtone. Sângiorzul este şi sărbătoarea populară închinata acestei divinităţi a primăverii, vegetaţiei şi animaleloR. În calendarul creştin, ziua de 23 aprilie este dedicată marelui mucenic şi cavaler al creştinismului, Sfântului Gheorghe din Ca-padocia, martirizat sub împăratul Diocleţian în anul 303 e.N. Şi venerat atât în creştinismul occidental, cât şi în cel orientaL. În Evul Mediu a fost considerat patronul cavalerilor, al cruciadelor şi luptelor împotriva păgânilor, ocrotitorul unor oraşe ca Geneva sau Moscova şi chiar al unor ţări, precum Anglia sau Germania, Cultul acestui sfânt, pe care legenda hagiografică il prezintă drept ucigătorul balaurului din oraşul Selente din Libia şi eliberatorul prinţesei Aia, a fost deosebit de pregnant şi pe teritoriul ţării noastre, unde marele erou al creştinităţii a căpătat, atributele unei divinităţi autohtone a vegetaţiei de primăvară, iar numele său popular, Sângiorz, a fost asociat sărbătorii începutului de an agro-pastoral. Ziua sfântului a fost socotită de popor drept adevăratul început al primăverii: „Sfântul Gheorghe când aleargă cu calul său împrejurul pământului, iarba înverzeşte, codrul înfrunzeşte, pământul se deschide şi primăvara vine” (E. N.-Voronca, Datinile, 764). Se mai spune că Dumnezeu i-a încredinţat „cheile vremii”, cu care el deschide sezonul cald, în timp ce sfântul Dumitru {Să-medru, 26 octombrie) il închide: „Când aude orcăit de broaşte Sân-Georgiu întinde mâna şi ia cheile din mâna lui Să-Medru” (S. FI. Marian, Sărbătorile, III, 198). Se zice că intre cei doi sfinţi ar exista o prinsoare pe viaţă şi pe moarte: dacă la 23 aprilie (după stil vechi) codrul nu va fi înfrunzit, Sf. Dumitru ii va lua viaţa Sf. Gheorghe şi invers, dacă la 26 octombrie vor mai fi frunze pe copaci (I. Ghinoiu, Vârstele timpului, 48). Românii mai zic: „Sf. Gheorghe tocmeşte şi Sf. Dumitru plăteşte” {D. Zanne, Proverbele românilor, VII, 175), deoarece exista tradiţia încheierii tuturor contractelor, inclusiv a năimirii ciobanilor şi văcarilor, în ziua de Sângiorz, iar plata se făcea toamna, la Sâmedru.

  Ziua Sfântului Gheorghe, considerat „sfântul cel mai mare peste câmpuri”, peste turme şi herghelii de cai (A. Fochi, Datini şi eresuri, 286), era marcată prin numeroase practici de magie agrară şi apotropaică, moştenite din veacurile