cele mai îndepărtate ale lumii indoeuropenE. În preajma zilei de 23 aprilie se aduceau la case şi la grajduri crengi verzi de mesteacăn, de stejar sau de fag; oatfmenii se improurau, adică se stropeau cu apă sau se spălau cu rouă dimineţii pentru a fi sănătoşi peste an; copiii şi tinerii făceau focuri vii, sărind peste ele, în scop de curăţire; fetele recurgeau la diferite acte de magie erotică, iar flăcăii porneau în căutarea comorilor ascunse în pământ, deoarece se credea că, în această noapte, deasupra lor arde o flacără; mamele se sculau de dimineaţă, culegeau urzici şi ii urzicau pe toţi căsenii „pentru a fi sănătoşi şi spornici la lucru”. Se considera că în această noapte sunt deosebit de active toate duhurile rele, mai ales cele care iau „mana laptelui” sau „mana câmpului”. Pentru a preveni invazia lor, toată noaptea se cânta din buciume şi fluiere, se făcea zgomot cu obiecte metalice, iar intrările în ocolul vitelor şi în grajduri erau astupate cu crengi de rug, măceş sau mărăcini. Forma cea mai arhaică a sărbătorii pare a o reprezenta Sân-giorzul din zona Munţilor Apuseni, unde ceata de feciori organiza un adevărat scenariu al carnavalului de primăvară, în care tinerii, îmbrăcaţi în verdeaţă, ii stropeau şi ii urzicau pe săteni, cântau şi jucau, în scopul stimulării magice a forţelor creatoare din natură (V. Butură, Cultura spirituală românească, 186-187).

  SANICOABA: Divinitate folclorică, în mitologia românească, rezultată în urma unui sincretism dintre cultul Sfântului Ierarh Nicolae din Mira Liciei, celebrat de Biserică la 6 decembrie, şi al unei divinităţi precreştine, patronând pământul şi apele. Legendele româneşti au reţinut din hagiografia sfântului faptele sale caritabile: în mod nevăzut şi discret, el a adus zestrea de nuntă unei familii de săraci; de aceea, în preseara sărbătorii, copiilor li se aduc daruri, care, în unele cazuri, se pun în încălţămintea lor. Se mai crede că sfântul pedepseşte pe copiii răi, de unde şi porecla dată nuielei – „Sf. Nicolae” (V. Aga, Simbolica biblică, 230). În popor insă el are mai multe atribute şi însărcinări diverse. Călăuzeşte soarele pe cer, străjuind, în partea de miazănoapte a cerului, ca să nu se abată într-acolo, spre miazăzi fiind paznic Sânt Toader (O. Bârlea, Mică enciclopedie a poveştilor, 346). Deoarece, după vechiul calendar iulian, ziua lui cădea în preajma solstiţiului de iarnă (19 decembrie), poporul zice că „La Sfântul Nicolae se întoarce noaptea la ziuă, cât se suceşte puiul în găoace. El e un moş bătrân, cu barba albă. Atunci trebuie să-şi scuture negreşit Sf. Nicolae barba lui cea albă, adică trebuie să ningă neapărat” (C. Răduleseu-Codin, C. Mihalache, Sărbătorile românilor, 91). Este stăpânul apelor şi al coră-bierilor, ajutându-i pe cei ce umblă pe ape: „Când ai să treci vreo apă mare, fă-ţi cruce în margine şi roa-gă-te lui Sfete-Niculai, că el este mai mare peste ape” (E. N.-Voronca, Datinile, 886). Sfântul Nicolae (gR. Nike „victorie”) e considerat şi ajutorul soldaţilor în război (O. Bârlea, op. Cit., 347).

  Într-un amplu studiu dedicat cultului Sfântului Nicolae la popoarele slave, cu trimiteri şi la unele tradiţii europene mai generale, semioticianul şi antropologul B. A. Uspenskij (Fi-lologhiceskie razyskanija v oblasti slavjanskih drevnostej. Relikty jazy-cestva v vostocnoslavjanskom kul'te Nikolaja Mirlikijskogo, Moscova, 1982) arată că acest sfânt a preluat atributele zeului Voios, divinitate htoniană şi patron al vitelor din panteonul slavilor păgâni. Aceste caracteristici răzbat şi în credinţele românilor din nordul şi din sudul Dunării, unde sfântul apare drept călăuză a sufletelor pe lumea de dincolo, apărător împotriva bolilor (in textele descântecelor) şi ocrotitor al vitelor. Românii din Bosnia, de pildă, au obiceiul numit Mugiri sau Bleka („vite”), când feciorii mascaţi umblă prin sat cu clopote şi cu tambure, cu un fuior de lână legat de curea. Finalitatea acestui obicei este legată de fecunditatea vitelor şi sporul ogoarelor, colindătorii primind în dar câte un blid de fasole, grâu etc. (cf. T. Pamfile, op. Cit., 176).

  SANPETEU: Divinitate sincretică în mitologia românească, rezultată din contopirea cultului Sfântului apostol Petru cu o divinitate a naturii de tip autohton. In calendarul poporului ii sunt dedicate mai multe sărbători: Sânpetru de vară (29 iunie), Sânpetru de iarnă (16 ianuarie). Aceste zile sunt ţinute cu străşnicie, prin post şi nelucrare, mai ales de teama lupilor şi a căderilor de grindină. In legende, basme şi snoaveT ca şi într-o seamă de credinţe, el apare „ca cel mai popular dintre sfinţi” şi „cel mai apropiat de Dumnezeu”. E închipuit a fi „portarul raiului, unde primeşte numai oameni buni” (O. Bârlea, Mică enciclopedie a poveştilor, 342). Cultul acestui sfânt s-a altoit pe structura unui zeu pas-r toral autohton, el fiind considerat, pe întregul teritoriu al României, „patronul lupilor”. El are putere peste ei, „le încleştează gura, când se necăjeşte pe ei chiar 40 de zile, apoi rânduieşte pe cine să mănânce” (idem, 344). Unii cercetători văd în acest mitologem şi o influenţă a ala-no-oseţilor, popor din Caucaz, care, în migraţia sa spre Peninsula Iberi-_că, a poposit şi pe teritoriul Daciei. Aceştia au avut un zeu pastoral, Tu-tyr, venerat de ciobani ca păstor al haitelor de lupi (V. Kembach, Dicţionar., 559). Sânpetru dispune de hrana lupilor, când ei se adună la urlătoare, pe o movilă. Întrucât urletul lor echivalează cu o rugăciune, printre ciobanii din unele zone (Făgăraş, Sibiu) a existat un tabu: să nu tulburi lupii când se roagă în cor lui Sânpetru, fiindcă, în atari împrejurări, sfântul coboară din cer in-veşmânt alb, lupii gudurându-se pe lângă el.

  Sfântul Petru, mai ales cel de vară, este şi stăpânul peste grindină, ceea ce ii conferă atribute ale unui zeu uranian. Sfântul Petru de vară (29 iunie) e sărbătorit 3 zile prin nelucrare şi post, „pentru că el trei zile a fiert piatra în cer, ca să nu le strice oamenilor, de aceea piatra e mărunţică şi rară cu picături albe de ploaie. El o orânduieşte, împreună cu Sântilie” (E. N.-Voronca, Datinile, 802-803). Legătura acestui sfânt cu divinităţile cerului apare şi în aceea că, spre sfârşitul lunii iunie, în prima duminecă după Sf. Petru, se ţinea Târgul de fete de