pe Muntele Găina, având un substrat precreştin de cinstire a strămoşilor mitici şi a zeilor solari sau ai tunetului şi fulgerului (cf. Vaier Butură, Cultura spirituală, 424). Printre credinţele şi obiceiurile legate de Sânpetru de vară se mai pot aminti următoarele: din această zi nu mai cântă cucul; când tună de ziua lui, în anul acela nu se vor face alune şi nuci, căci le mănâncă viermii şi pică jos; se dă de pomană pentru sufletele morţilor colaci, lumânări şi miere, se păzesc „pietrele lui Sânpetru” care se ţin pentru a nu bate piatra porumbul şi via; femeile măritate nu mănâncă mere până la Sf. Petru, când împart de sufletul morţilor; se duc la biserică pentru sfinţire caş, brânză, urdă etc. (cf. A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii, 140; M. Olinescu, MitoL. Românească, 400).

  SÂNTILIE: Divinitate atmosferică în mitologia populară românească, rezultată în urma unui sincretism complex în care s-a contopit cultul Sfântului proroc Hie, celebrat de Biserică la 20 iulie şi al unei divinităţi uraniene de tip autohton. După Mircea Eliade, avem aici probabil continuarea cultului lui Gebe-leizis, peste care s-a suprapus Sf. Ilie din Vechiul Testament, cel ce se înalţa în cer cu căruţa cu care umbla pe pământ: „Faptul că mitologia folclorică a profetului Ilie conţine un mare număr de elemente proprii unui zeu al furtunii probează cel puţin că Gebeleizis era incă activ în momentul creştinizării Daciei, oricare ar fi fost numele lui la acea epocă” (M. Eliade, De la Zalmo-xis la Genghis-han, 67). După alţi exegeţi, acest sincretism păgâno-creştin s-a petrecut abia după venirea slavilor care au adus cultul lui Perun, devenit în folclorul lor pro-rocul „Iliâ” (V. Kernbach, Dicţionar., 559). După credinţele românilor de pretutindeni, Sf. Ilie, înainte de a fi sfânt, a ucis pe tatăl şi pe mama sa, prin înşelăciunea Diavolului. De aici porneşte neîmpăcata ură a Sf. Ilie împotriva Necuratului. Trăsnetele sunt arma Sf. Ilie, cu care il urmăreşte pe Necuratul (T. Pamfile, Sărbătorile de vară, 172). În legende, el e stăpânul norilor şi al ploii, al tunetelor şi al vânturilor. E închipuit alergând pe nori cu o căruţă trasă de cai de foc. Tunetul ar fi produs de huruitul căruţei lui, iar fulgerele sunt scântei din potcoavele cailor sau din biciul lui. Este considerat drept un adevărat „campion” în lupta cu Diavolul. Se crede că tot el va fi acela care va lupta împotriva lui Anticrist la sfârşitul lumii. Ca toate personajele mitice stăpânind focul, el este şchiop, iar după alte legende paralizat de o mână şi de un picior; de aceea are putere mai mică în trimiterea fulgerelor sau trăsnetelor. „Când era sănătos, tuna de crăpau munţii, se despica cerul şi pământul, se stârpeau femeile şi animalele, sau se mişca până şi scaunul lui Dumnezeu. Acesta 1-a blestemat: „Uscaţi-s-ar mâna!„ şi de atunci a paralizat”. (O. Bârlea, Mică enciclopedie, 348). Uneori, carul de foc al lui Ilie e condus de „vizitii” săi, fie Palie, fie

  Foca. Acest tandem, cunoscut sub numele de Ilie-Palie este serbat de popor la 21 iuliE. În această ipostază de Palie, el capătă atributele unei divinităţi solare, care „păleşte” vegetaţia. E posibil să avem aici influenţele zeului slav Svarog, ale cărui urme se regăsesc în folclorul şi în limba română (cF. Verbul a se sfa-rogi „a se usca”, a da svară în ţară – a da de ştire, aprinzând focuri pe culmile dealurilor şi munţilor). Deoarece nedeile pastorale se desfăşurau mai ales în preajma sărbătorii sale şi se numeau Săntilii, acesta apare drept „Heliosul plaiurilor carpatice” (I. Ghinoiu, Vârstele timpului, 242).

  Ziua lui Sântilie era închinata şi celebrării cultului strămoşilor. Moşii de Sântilie sunt dedicaţi mai ales copiilor morţI. În această zi, femeile chemau copiii străini sub un măr nescuturat, din care nimeni n-a luat mere până atunci, il scuturau ca să culeagă copiii mere, iar morţii să se veselească (T. Pamfile, op. Cit., 207). Copiii, până la această sărbătoare, nu sunt lăsaţi să se joace cu merele, aruncându-le în sus şi prinzându-le, ca să nu bată piatra (A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii, 140). Asocierea lui Sântilie cu mărul probabil că se datorează unui alt element al sincretismului acestei divinităţi. Prin intermediul apropierii semantice dintre epitetul Palie şi numele zeului Pripekalo al slavilor de est, care patrona dragostea şi avea drept simbol mărul (cf. Slovar' slavjanskoj mifologhii, 339-340) s~a ajuns ca şi „Heliosul” românilor să devină un patron al merelor timpurii.

  SANTOADERII: Fiinţe mitice în folclorul românesc, având formă de cai năzdrăvani sau numai atribute cabaline ce apar în seara zilei de

  Sântoader şi prezintă pericole, mai ales pentru fete şi femeI. În ziua de 17 februarie, Biserica noastră ortodoxă comemorează pe sfântul mucenic Teodor Tiron. De numele acestui martir creştin, poporul român leagă insă o sărbătoare folclorică, bogată în tradiţii, naraţiuni populare şi rituri agrare, având puţine tangenţe cu viaţa sfântului. Este vorba de sărbătoarea Sântoader ului, ce se ţine în ajunul Postului mare sau în prima săptămână din post. Nucleul mi-tico-ritualic al acestei sărbători il constituie cultul unei divinităţi agrare cu însuşiri cabaline, celebrată la ivirea primelor semne ale primăverii, atât în arealul daco-român, cât şi în cel balcanic şi caucazian (la georgieni). Se crede că în zilele lui Sântoader (numărul lor variază în diferite zone ale ţării de la 1 la 12 zile) în hotarele socio-cosmosului uman apar nişte fiinţe mitice, imaginate ca nişte cai albi înfocaţi ori ca nişte flăcăi frumoşi călări pe cai năzdrăvani, care ii calcă în picioare pe oamenii întâlniţi noaptea în calea lor „până ii lasă morţi”. Ţinta preferată a agresiunii acestor „centauri autohtoni” sunt fetele adunate la şezători, precum şi fetele sau femeile care torc în seara lor: „cine lucrează în acea seară, se zice că este călcat în picioare de nişte cai bălani care vin noaptea şi joacă peste el, de-1 îmbolnăvesc” (Teleorman). Sântoaderii au o strânsă legătură cu părul oamenilor şi al animalelor, care în toate civilizaţiile arhaice simbolizează vegetaţia, apa, bogăţia şi putereA. În seara lui Sântoader, fetele şi femeile îşi spală capul, fie cu fân din ieslea cailor,