fie cu omag (Inula helenium), cules (in Banat) la miezul nopţii, punând în acel loc drept ofrandă pâine şi sare, însoţind această operaţiune magică de versurile următoarei incantaţii: „Oman mare, /Domn mare! /Eu iţi dau ţie pâine şi sare, /Iar tu dă-mi o coadă de păr mare”.

  În mod tradiţional, în această zi se făcea încurarea cailor: „toţi flăcăii care au cai mai buni se adună la un loc şi de acolo pleacă la o oarecare depărtare de comună, în urmă se dă drumul cailor şi acela care fuge mai tare este lăudat de toţi cei ce privesc această întrecere” (Dobro-gea). Asemenea întreceri hipioe, practicate de multe popoare din vechime, aveau rostul magic de a trezi pământul după amorţirea lui hibernală, prin forţele biologice ale daimonu-lui cabalin, întruchipând focul solar. Simion Mangiuca arăta, la sfârşitul secolului trecut, că în multe comune şi sate din Banat, numeroase familii „sântuesc pre Sân-Toaderi de patroni ai casei” (Călindariu 1883, martie), ceea ce ar indica străvechea asociere a acestui personaj mitologic de cultul strămoşilor zoomorfi sau păstrând anumite trăsături cabaline. După părerea unor etnologi contemporani, cultul Sântoaderilor este o dovadă a importanţei pe care a avut-o calul în viaţa poporului român, începând cu strămoşii traci, cunoscuţi în antichitate drept „îmblânzitori de cai” (Homer, Mada).

  Printre practicile magice efectuate în această zi, pe lângă cele legate de creşterea părului, predomină magia premaritală: „Fetele din unele părţi ale Bucovinei fac în această zi nouă turte umplute cu miere şi le dau la mâţă ca să le mănânce. Dacă mâţa le mănâncă pe toate nouă, se crede că în câşlegile ce urmează au de bună seamă să se mărite” (S. FI. Marian, Sărbătorile, II, 277). La aromâni, tfetele se adună împrejurul unei vetre cu foc şi, după ce focul se face jăratec, aruncă fiecare pe cărbunii roşii câte un grăunte de grâu. Stau apoi cu luare aminte să vază al cărei fete este grăuntele care plesneşte mai întâi, căci aceea se va mărita mai întâi” (idem, 278). La moţii din Munţii Apuseni, are loc o ceremonie curioasă, numită Bulciul Sântoaderului: nevestele măritate de curând ies în târg frumos gătite şi-i sărută pe toţi bărbaţii întâlniţi în cale, iar aceştia le cinstesc cu bani. Deşi obiceiul a avut şi unele interpretări răuvoitoare (cf. S. FI. Marian, Sărbătorile, II, 280), în condiţiile izolării satelor din această zonă, el nu pare a fi altceva decât prelungirea unui ritual specific nunţii: integrarea, prin sărut sau prin dans, a miresei în neamul (familia, comunitatea sătească) în care păşeşte în urma căsătoriei.

  SÂNVĂSII: Este denumirea populară a Sfântului Vasile – divinitate folclorică extrem de complexă, celebrată în calendarul poporului la 1 ianuarie. Credinţele şi obiceiurile din această zi au foarte puţine tangenţe cu Sfântul Vasile cel Mare din Capadocia, unul din cei mai importanţi părinţi ai Bisericii creştine. Sânvăsii e un sinonim popular al Anului Noii, iar datinile din această zi sunt legate îndeosebi de renovarea anului, predominând riturile de purificare, de exorcizare şi practicile divinatorii. Are unele asemănări cu Saturnaliile romane, prin excesul de băutură şi veselie; de aceea, Sf. Vasile este considerat patronul viticulturii şi al vinului, fiind el însuşi beţiv şi afemeiat: „E beţiv, dar foarte bun. De ziua lui se fac petreceri şi chefuri”, „iubeşte şi joacă şi cântă” şi „strică fete” (E. N.-Vo-ronca, Datinile, 900). Este, in-

  — Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească tr-un anume fel, patronul animalelor, mai ales al porcilor, deoarece se crede că în ziua lui „se deschid cerurile” şi animalele vorbesc; tot în această zi ţiganii umblau cu Va-silca – căpăţână de porc, împodobită cu panglici şi mărgele. Se mai umblă cu Pluguşorul, cu Sorcova şi cu Semănatul. Se consideră că în noaptea Sfântului Vasile nimeni nu trebuie să doarmă, căci „cine va dormi de ziua lui Sf. „Vasile, acela tot anul va dormita” (S. FI. Marian, Sărbătorile, I, 9).

  Principalele datini din seara lui Sânvăsile atestă cu destulă claritate că această sărbătoare s-a constituit mai ales prin transferarea obiceiurilor agrare de primăvară, existente atunci când Anul Nou se serba la 1 martie. Anul Nou (Sânvăsile) este cea mai încărcată sărbătoare de peste an cu practici magice de toate tipurile. Unele dintre ele, precum Vergelul, au un caracter colectiv. Fetele se adună într-o casă, unde gazdele pun sub o strachină diferite obiecte simbolice; sunt scoase, pe rând, pentru fiecare participantă la joc, şi după ele se determină caracterul, profesia şi starea socială a viitorului soţ. Extrem de răspândit este şi ghicitul cum va fi anul viitor, sub aspectul vremii şi al recoltelor, cu. Ajutorul Calendarului de ceapă. Deşi stihia apei este implicată mai ales în obiceiurile de Bobotează, ea nu lipseşte nici de la riturile de purificare practicate de SânvăsiI. În unele sate, de Anul Nou, fetele, pentru a fi ferite de vrăji, se duceau la un râu sau pârâu din apropiere şi, dacă era îngheţat, făceau o copcă, ca să ia din ea apă, să se spele, zicând: „Râuleţ, /Sprinten, creţ, /Să ne scapi de ţipături, /in anul următoriu/Să fim ca nişte flori, /Neninse, /Neatinse, /Nici de brumă, /Nici de ciumă!' (idem, 99). În cadrul practicilor de ghicit premarital se apelează la simboluri-obiecte ale strămoşilor mitici: parii (stâlpii) de la gard, tăietorul de lemne (butucul). Textele incantaţiilor magice, rostite la tăietorul de lemne, indică cu destulă claritate asocierea lui Sânvăsii cu butucul şi, ca atare, apartenenţa acestuia la strămoşii mitici. „Fetele se duc la butuc în pielea goală, seamănă cânepă, greblează în jur cu straiele lor. Îh Transilvania rostesc următorul cântec: „Sânt Vasile! M-aş ruga/Pe mine-a mă asculta, /Mie poate/Ca să-mi facă/Ce să-mi placă, /Să-mi trimiţi un peţitor… /Aicea la tăietor! /Să-1 apuci să-1 aduci… /Fie mut, fie ciuntat, /Numai să-mi fie bărbat!”„ (idem, 103). Dacă fata vrea să vadă totuşi cum va arăta viitorul ei soţ, atunci merge cu lumânarea de la Paşti la fântână, îşi acoperă capul şi se uită ia fundul fântânii ca să-şi vadă ursitul; poate apela, în asemenea cazuri, şi la vraja cu oglinda. Dar mai simplu este să-şi pună înainte