de culcare, sub pernă, un obiect, înzestrat cu puteri divinatorii (busuioc, mătrăgună, bucată de pâine de la masa rituală etc), ca să-şi viseze ursitul. De un mare ajutor pentru stimularea acestor vise profetice şi augurale sunt şi incantaţiile adresate stelelor şi lunii în seara de Sânvăsii: „Sfântă stea! /Te mulţămeşte/Cu sfintele mătănii/Să-mi trimiţi pe ursitul, /Ursitorhil meu. /in vis să-1 văz, /Aievea să-1 visez!” (idem, 97). Nu sunt ocolite nici animalele cu valea-ţe profetice: câinele, boul, porcul. Lătratul câinelui indică direcţia de unde vin petitorii, numărul giu! Ă~ turilor sau grohăiturilor porcului indică anii până la măritiş, sau se numără loviturile cu piciorul date boului sau vacii până se scoală, când stau pe jos în staul (A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii, 258-260).

  SÂNZIENELE: Acest cuvânt desemnează în limba română cel puţin trei categorii de realităţi mitologice, strâns legate intre ele: 1). Zâne ambivalenţe din categoria Ielelor şi Drăgaicelor, ce se manifestă foarte activ în ziua Sfântului Ioan Botezătorului (24 iunie), care a incorporat multe elemente ale sărbătorilor precreştine, legate de solstiţiul de varĂ. În general, Sânzienele sunt spirite feminine plurale, dar, în basme şi în unele legende, cel puţin două dintre aceste zâne sunt nominalizate: lâna Sânziana şi Ileana Cosânzeana. După o părere emisă de şcoala romantică, în mitologia românească (A. Densuşianu, N. Densusianu, At. Marieneseu), acest nume ar fi o moştenire latină: Sânziana<Sancta Diana; 2). Florile denumite sânziene (Gallium verum), de culoare galbenă şi parfumate, care înfloresc acum şi cărora poporul le atribuie proprietăţi apotropaice şi divinatorii tocmai cu ocazia acestei sărbători solstiţiale; 3). Numele sărbătorii populare, închinate Sfântului Ioan Botezătorul, care insă păstrează numeroase elemente precreştine şi e însoţită de diferite acte magice, legate mai ales de magia premaritală.

  În ziua de Sânziene sau în ajunul ei, oamenii culeg flori de sânziene cu care împodobesc porţile, ferestrele, streşinile caselor, deoarece se crede că ele apără de agresiunea zânelor rele şi a duhurilor necurate. Practicile magice se întemeiază pe omologarea sau asocierea simbolică a Soarelui, florilor de sânziene, zânelor pe care le incarnează aceste flori

 

  (Sânzienele-Ielele-Drăgaicele) şi a coroanei împletite din respectivele flori cu un principiu matricial feminin. Lanţul simbolic de mai sus capătă insă o coerenţă logică numai dacă admitem că, într-o epocă mai veche, şi pentru strămoşii daco-ro-mânilor, Soarele simboliza un principiu feminin, iar Luna (= Crai Nou) un principiu masculin. Lucrul acesta se poate descifra şi în următoarele obiceiuri de Sânziene, sintetizate de Romulus Vulcănescu: „Fetele care vor să se mărite cu băieţii care vor să se însoare, se strâng în unele sate, seara, în ajun de Sânziene. Băieţii fac ruguri, aprind facle şi le învârtesc în sensul mişcării soarelui la apus, strigând: „Du-te, soare, vino, lună, /Sânzienele îmbuna, /Să le crească floarea floare, /galbenă mirositoare, /fetele să o adune/să le prindă în cunune, /să le pună la pălărie/struţuri pentru cununie. /Boabele să le răstească, /până-a toamnă să nuntească„. Fetele fug pe deal sau la munte, culeg şi împletesc cununi, se întorc cu ele în fugă în sat şi azvârle cununile pe casă, ca să vadă dacă s-au agăţat de hornuri (=simboluri axiale masculine, I. E.). Dacă cununile se agaţă de hornuri, fetele se vor mărita chiar în anul menit. A doua zi, dis-de-dimineaţă.

  — Cetele de feciori străbat satele cu struţuri de sânziene la pălărie, în semn că au căzut cununiţele de sânziene pe hornuri la casele fetelor ca-re-i interesează. Hăuiesc şi chiulesc şi strigă în cor: „- Du-te, lună, vino, soare, /Că tragem la-nsurătoare, /Cununile nereuşite, /zac sub hornuri azvârlite. /Până-n miezi cu steagu-n frunte/trec feciorii după slute, /c-al de alea nedirese/nu vor să fie mirese„, sau: „Hai, frumoaselor, ce staţi, /Zâne vreţi să ră-

  4Wmâneţi, /că venim după petit/Până nu v-aţi răzgândit„, sau „Toate slu-tele-s grăbite, /toate vor să se mărite/cu-alde unii dintre noi, /feciori mândri, vai de noi! /că la nuntă ştim hori, /la praznice ştim prânzi/şi la drăgosti şi mai şi„-” (MitoL. Română, 399). Desigur, funcţia maritală a sânzienelor derivă din cea a divinităţilor naturii şi din cea de stăpâne ale florilor, asociate, de regulă, fermii: „Sânzienele ar fi cele care dăruiesc plantelor puterea şi virtuţile magice; rolul şi menirea lor ar consta în distribuirea calităţilor, în justa împărţire a celor bune şi celor rele [.] Sânzienele ne apar ca antropomorfizarea unor atribute specifice plantelor, ca proiectarea în uman şi mitologic a rosturilor naturale ale florilor şi diverselor ierburi” (Mihai Coman, Text şi subtext în ceremonialul folcloric: Sânzienele, Căluşul, Drăgaica, în „Folclor literar”, voi. VI, Timişoara, 1985, p. 75).

  SCAEA: Este un simbol al ascensiunii sau coborârii, o imagine mito-poetică a legăturii dintre cer şi pământ, dintre lumea de 'aici şi lumea de dincolo. Este apropiată simbolismului arborelui lumii şi sinonim al funiei, lanţului (catena aurea) sau al curcubeului. Scara, ca punte intre cer şi pământ, apare în momentele critice ale evoluţiei lumii, când sunt oficiate ritualurile de stăvilire a degradării cosmosului şi transformării lui în haos, apelându-se în acest scop la forţele cerului. Pe scara Iui Ia-cov, în V. T., urcă şi coboară îngerii. Budha coboară din cer pe o scară adusă de Indra. Locuitorii insulelor dintre Australia şi' Noua Guinee „ajută” Soarele să coboare din cer „şi să fertilizeze pământul, punându-i o scară cu şapte trepte sprijinită de un smochin (Mify, II, 50). În credinţa poporului român, „Dumnezeu are scări de suit şi de coborât„ (E. N.-Vo-ronca, Datinile, 564). De scară sau de un substitut al acesteia (pom., plantă căţărătoare) se leagă rnitolo-gemul urcării omului spre cer. Din punctul de vedere al simbolismului psihologic, moral şi religios, „treptele sau scara reprezintă, în toate tradiţiile, drumul către o realitate absolută [.] concentrată într-o zonă sacră, într-un centru, care poate fi formulată prin „templu”, „munte cosmic”, „axă a Universului”, „pomul vieţii” etc.” (M, Eliade, Insula, 22). Tot pe o scară (sau pe o frânghie) coboară eroii din basm în lumea subpământeană, trecând printr-o prăpastie sau printr-o fântână; drumul morţilor poate fi reprezentat ca o scară coborâtoare sau ca una suitoare. Alături de unele mumii ale Egiptului antic s-au găsit scăriţe miniaturale (V. I. Propp,