Rădăcinile istorice, 265). În psihanaliză, visele în care se urcă sau se coboară simbolizează actul sexual, dar M. Eliade consideră asemenea interpretare prea unilaterală şi simplistă (Mythes, 147). În tradiţia creştină şi în iconografia bisericească, scara, cu multiplele sale trepte, e simbolul unui drum greu de purificare sufletească, de renunţare la păcatele acestei lumi. Una din cele mai importante scrieri mo-ral-filosofice ale creştinismului se numeşte Scara Raiului, iar autorul ei, Sfântul1 monah Ioan, a rămas în istorie cu numele de Ioan Scărarul (cf. I. Scărarul, Scam Raiului, Timişoara, Ed. Amarcord, 1994).

  Scara face parte din marile rituri de trecere, prezenţa ei fizică sau simbolică o descoperim atât în ritualul de nuntă' sau în cel de înmormântare, cât şi în unele ceremonii având un caracter agrar. Aşa, spre pildă, la înmormântări şi la pomeni se fac uneori şi azi „intre alţi colaci şi unii în formă de scări, numiţi chiar scări, despre care se crede că, împărţiţi ca milostenie intru amintirea celui răposat, vor servi ca nişte scări de urcare spre raiul fericirii” (Mitropolit Nicolae Corneanu, Introducere la Ican Scăraru, Scara raiului, 28). Fiind izomorfă şi izofunc-ţională podului, scara simbolizează, în unele ceremonialuri, puntea ce leagă viaţa şi moartea, tărâmul de dincolo şi lumea celor viI. În obiceiul denumit Junii braşoveni există un scenariu special purtând numele Moartea şi învierea vătafului, unul din flăcăi interpretând rolul „vătafului mort”. El era întins pe o scară, purtată pe umeri de patru juni, iar ceilalţi formau un alai de prohodire a mortului, simulând bocete şi rugăciuni, sunând din tălăngi de vaci. Vătaful „mort” era purtat pe uliţele româneşti ale Şcheilor Braşovului, ţinut sub streaşină caselor ca să-1 „plouă”, iar apoi dus la locul numit Podu Dracului. Aici, după ce era silit să promită o cantitate de băutură, era lăsat să lunece „tot legat de scară, până în fundul văii fără apă. Abia atuncea e dezlegat şi „junii„ se îndreaptă să bea ce a promis vătaful” (I. Muşlea, Cercetări de etnografie şi folclor, II, 55- 56). Cam după acelaşi scenariu se desfăşura şi obiceiul îngropării Crăciunului, practicat cândva în satele din zona Someşului (cf. I. Ghinoiu, Vârstele timpului, 152). In aceste scenarii ludice, de fapt, se interpretează actanţial (ritual) mitul morţii şi al învierii unei divinităţi a vegetaţiei, iar scara este „puntea” ce leagă cele două mari ipostaze sau niveluri ale existenţei: viaţa şi moartea.

  SCOICA: Este un simbol al femi^ nităţii şi al fecundităţii. După un mit grecesc, Afrodita s-a născut dintr-o scoică marină. Scoica este metafora vulvei feminine, scoica-pieptene (din care apare Afrodita-Venus) este prezentă ca element ornamental în arhitectura antichităţii şi a Evului Mediu, ca simbol al regenerării, fecundităţii, dar şi al castităţii, trimi-ţându-ne la arhetipul vagina den-tata. Scoica, în multe tradiţii, e un simbol lunar. Zeul Teccaciztecatl ai aztecilor se mai numea „cel din cochilie”. Este şi un simbol al pântecului pământului-mamă, fiind asociat riturilor fertilităţii sau celor funerare. Locuitorii insulelor Antile pun deasupra mormintelor scoici, în care se aprind lumânări de sărbători, în Europa, până în epoca carolingiană, mormintele conţin adesea cochilii de melc – alegoria unui mormânt din care omul se va trezi (J. Baltru-saitis, Evul mediu fantastic, 52). Cu formele sale regulate, de o remarcabilă perfecţiune, păstrând în ea vuietul valurilor, scoica are de la început calităţi supranaturale, de aceea a devenit ghiocul ţigăncilor-ghicitoare, iar în poezie o metaforă a inimii, în care sufletul poetului rezonează la armonia lumii şi se aud chemări misterioase: „C-un zâmbet îndrăzneţ privesc în mine/şi inima/mi-o prind în mână. Tremurând/îmi strâng comoara la urechi şi ascult. /îmi pare/că ţin în mâini o scoică, /in care/prelung şi neînţeles/răsună zvonul unei mări necunoscute” (L. Blaga, Scoica). În tradiţia populară românească, pe lângă funcţia sa divinatorie (ghiocul) şi cea apotropai-că (şiragul de cochilii atârnate la gât ca talisman), scoica mai avea întrebuinţări şi în medicina magică: „Pentru albeaţă, se suflă la vită scoică arsă şi pisată, iar la femei se stoarce ţâţă la ochi” (A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii, 271).

  Nimic nu vă va vătăma” (Luca, 10.19).

  SCUIPATUL: Scuipatul (saliva) se prezintă în orizontul miticului ca o substanţă secretă, dotată cu puteri magice, fiind asimilată lichidului seminal. După o legendă românească, pământul provine din saliva divină: „Dumnezeu a scuipat în palmă şi din acest scuipat s-a făurit pământul” (T. Famfile, Pov. Lumii, 26). Femeile africane sterile beau apă în care a scuipat soţul, crezând că vor rămâne gravide (G. Welter, Les croyances primiiives). Cu saliva sa, Isus/vindecă un orb i (Ioan, 9, 6) şi un surdo-mut (Matei, 7, 32-35). Saliva, ca şi alte secreţii ale organismului, este intim legată de persoană, ea poartă „mana” acesteia; de aceea este un simbol al legăturii, fiind prezentă în riturile de comuniune şi în legăminteTe sacre. Se crede chiar că sărutul pe gură al primilor creştini (practicat până astăzi în ortodoxismul oriental) are la bază schimbul de salivă (G. Welter, op. Cit., 121). Puterea salivei insă e ambivalenţă: ea uneşte şi separă, vindecă sau strică, uşurează şi in-sultă. De aici semiotica destul de complicată a scuipatului (stupitului) ritual şi a aceluia care e prezent în comportamentul neverbal sau paraverbal al multor popoarE. În spaţiul românesc, scuipatul (saliva) e un remediu, aproape universal, împotriva bolilor şi mai ales împotriva loviturilor: „Stupitul e de leac, orice bubă s-o stupeşti, ca să se ducă”. (E. N.-Voronca, Datinile, 1076). Albeaţa de la ochi se vindecă „punând un copil să scuipe ochii bolnavului câteva zile de sec, pe nemâncate, înainte de răsăritul

  SCORPIA: Este momtrul feminin zburător din mitologia românească, întâlnit mai cu seamă în basme. Scorpia se deplasează zburând cu iuţeala vântului, scoate flăcări pe nări cu care pârjoleşte totul în jur, iar pentru a-şi prinde victimele soarbe aerul cu ele cu tot; are mai multe capetE. În basmul Tinereţe fără bătrâneţe, din col. P. Ispireseu, Scorpia este cel de al doilea monstru cu care se înfruntă eroul, sora Ghio-noaiei, cu care insă nu se împacă deloc. Făt-Frumos, ii retează unul din eapete şi aceasta il roagă s-o cruţe, jurând în scris că sângele ei ^~nu-i va face nimic.