Sângelui Scorpiei i se atribuie, la români, proprietăţi miraculoase: el poate ucide, dar i şi reda omului care se scaldă în el ^- invulnerabilitatea; ungerea ochilor cu acest sânge vindecă orbirea, regenerează braţele şi picioarele re-(tezate etc. Avem aici conjugată ambivalenţa sângelui şi a otravei, care ucid, dar şi vindecă, precum şi unele reflexe ale scorpionului, ca arahnidă şi ca semn zodiacal. Deşi Scorpia este sinonimul lui Scorpion, ca fiinţă mitologică, se apropie de etimoa-nele slave skorpija dar şi de kopra „sucul, (miezul) nucii de cocos”, căreia Vi se atribuiau însuşiri miraculoase; (Mireea Constantinescu, Triumful lui Făt-Frumos, 130). Fi-gura> Scorpiei din folclor e şi un reflex popular al textelor biblice, l unde ea apare ca simbol al primejdiilor mari (I Regi 12. 11) şi al Diavolului, pe care Isus 1-a învins şi a dat oamenilor puterea asupra lui: „Iată v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului, şi soarelui” (I. A. Candrea, Folklor medical, 64); „Când eşti bolnav de aplecate, să-ţi freci cu scuipat mâna” (A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii, 271).

  Scuipatului i se atribuie funcţii apotropaice, de aceea, aproape toate descântecele de deochi sau de alte boli sunt însoţite de actul magic al scuipatului ritual. „Unele femei scuipă pe ochii lor, ca să nu deoaco de bucurie. Oricine întâlneşte o femeie cu copil mic, scuipă peste el zicând: „Să nu fie de deochiu!„„ (M. Olinescu, MitoL. Românească, 41). Cum „stupitul vine de la Necuratul” (E. N.-Voronca, op. Cit., 1.076), stupitul oamenilor e un lucru de ocară, deoarece cel stupit este contaminat de o substanţă „demonică”. Sunt tabuizate de acest gest şi toate obiectele care au aureola „sfinţeniei”: „Să nu scuipi în foc,? $e fac beşici pe. Limbă” (A. Gorovei, op cit., 272). Dar în anumite împrejurări, stupitul e un gest de stimulare a fecundităţii, bogăţiei şi norocului: „Când te scuipi pe haine fără voie, de unde nu gândeşti ai să iei parale” (idem, 15). Saliva mai este folosită în unele acte de divinaţie: „Pierzând cineva vreun lucru şi voind a şti în care parte de loc se află el, stupeşte în palma stângă, iar cu muchia manei drepte se trânteşte în stupit, şi în care parte sare el, în acea parte se crede că se află lucrul pierdut” (idem, 223). Simbolismul pozitiv al scuipatului e valorificat în mod complex în taina botezului, unde se obişnuieşte „ca atunci când preotul citeşte lepădările, cumătrul suflă peste copil şi stupeşte” (E. N.-Voronca, op. Cit., 1076).

  Secera a avut un rol important în preistoria poporului român. Din unealtă agricolă ea a devenit simbolul regalităţii şi pontificatului dac, arma de apărare a dacilor: sica. Urmele sacralizării acestei unelte le aflăm în obiceiurile şi credinţele populare păstrate de-a lungul mileniilor: apără de duhuri rele, de fulgere şi grindină, împiedica luarea manei laptelui etc: „Când dintr-o pricină oarecare, cineva este silit să lase mortul singur în casă, trebuie să-i pună pe piept o secere şi un inel, ca să fie ferit de duhurile rele” (T. Pamfile, Duşmani şi prieteni, 136). În cazul când se consideră că o vacă e „stricată”, că i s-a luat „ma-na laptelui”, femeile, ca să scape de această năpastă sau fermecătorie „mulg laptele pe o secere înfierbântată” (E. N.-Voronca, Datinile, 583). Secera este unul din instrumentele metalice de tăiat, folosite pe larg în practica descântecelor. De pildă, în cazul descântatului împotriva Mumei-Pădurii se procedează astfel: „Se pune o secere atârnată de uşă şi se zice descântecul: „Secere secerătoare, /Cum eşti ziua tăietoare, /Să fii noaptea păzitoare/La N. /Prin pat, /Pe sub pat, /Prin aşternut, /Pe sub aşternut!„„ (T. Pamfile, op. Cit., 224). Se zice de trei ori. Apoi urmează descântecul cu cărbuni aprinşi, iar apa în care s-au stins cărbunii se dă de băut copilului.

  SFARMĂ-PIATRĂ: Uriaş din basmele româneşti, înzestrat cu o forţă fizică extraordinară, care sfarmă stâncile în calea sa şi tulbură apele râurilor. După ce este învins de către eroul de tipul lui Făt-Frumos, devine acolitul acestuia din urmă şi acţionează ca un ajutor năzdrăvan, (de obicei, împreună cu Strâmbă-Lemne). Are corespondenţe în basmele altor popoare europene: la germani – Steinzerreber sau Felsen-kripper, la ruşi – Vertogor, la francezi – Appuie-Montagne. La noi se mai numeşte şi Freacă-Pietre. Numai în două variante româneşti cei doi tovarăşi-uriaşi, Sfarmă-Piatră şi Strâmbă-Lemne, il au şi pe al treilea cirac, numit Bate-Munţii-in-Ca-pete (col. Frâncu) sau Scutură-Mun-ţii – col. Pop. -Reteganul (cf. L. Şăi-neanu, Basmele române, 370). Există presupunerea că cele două personaje, Strâmbă-Lemne şi Sfarmă-Piatră, ar fi ipostazele zeului cerului în lupta acestuia cu un monstru primordial de tip htonian din mitul fundamental al indoeuropenilor (cf. Strâmbă-Lemne). Ipostaza de „sfărâmător al pietrelor” a acestui zeu uranian se explică prin aceea că, într-o viziune arhaică, norii erau imaginaţi ca nişte imense stânci de ghiaţă sau de piatră, care se izbeau intre ele, producând grohotul tunetului şi căderea „pietrei” (grindinei) pe pământ.

  SFÂNTA DUMINICA ^Divinitate binevoitoare a mitologier populare româneştQ personificând ziua de duminică dm ciclul mitico-religios al zilelor săptămânii. Basmele şi legendele noastre o înfăţişează ca o bătrână simpatică, „cea mai mare peste toate sfintele cărora Dumnezeu le-a dat în stăpânire zilele săptămânii” (O. Bârlea, Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, 452). Locuieşte în cer sau dincolo de Apa Sâmbetei, iar casa (palatul) ei e în paza unui câine, numit Uşor-ca-văntul-greu-ca-pământul/E atotştiutoare şi înţeleaptă, dispunând de o sumedenie de instrumente magice, pe care le dăruieşte eroilor din basm ce se abat pe la curtea ei. Printre acestea se numără şi un brâu fermecat; cel ce se încinge cu el, poate traversa orice apă pedestru. Sfinţenia ei e subliniată şi prin faptul că nu mănâncă decât o dată la 7 zile şi este îmbrăcată în haine albe. Spre deosebire de suratele ei divine (Sf. Vineri şi Sf. Miercuri), pare să fie legată mai puţin de elementele telurice, de vegetaţie şi animale, patronând mai mult fenomenele atmosferice (funcţii specifice divinităţilor masculine). E considerată Muma Vânturilor, se află în legătură cu Sf. Ilie pe care il dirijează pe cine să trăsnească. Aspectul justiţiar e mai pronunţat la