această sfântă decât la surorile ei. Oamenilor care nu au postit şi „au mâncat de frupt, li se arată în chip de femeie cu picioarele de găină şi ii sfătuieşte să nu mai mănânce” (O. Bârlea, op. Cit., 453). Acest aspect sapienţial şi moralizator al Sf. Duminici, aşa cum este ea înfăţişata în basmul Harap-Alb, il determină pe A. Oişteanu să creadă că „fantasticul personaj Sfânta Du-/mâneca, care apare în basme, reprezintă pe cel ce il iniţiază pe novice, adică bătrânii tribului, şamanul, vrăjitorul la popoarele primitive, sau maestrul spiritual (preot, guru etc.) la popoarele de cultură înalta” (Grădina de dincolo, 14). Acest rol de reglator al activităţilor umane, de instanţă morală supraumană il au, de fapt, toate personajele divine şi sacre din calendarul popular, atât cel păgân, cât şi cel creştin-ortodox.

  SFÂNTA MIERCURI: Este personificarea zilei de miercuri din complexul mitico-religios al paradigmei septimale a daco-românilor. Are trăsăturile unei „maici” bătrâne, locuind în chilii sau chiar în palate aflate în păduri, situate undeva 3a miazănoapte, în împărăţia Frigului, ceea ce explică, probabil, veşmintele ei întotdeauna albe. G. Coşbuc, care vede în „Sfintele” basmelor româneşti personificări ale diferitelor faze ale evoluţiei soarelui pe cer, explică îmbrăcămintea ei albă prin aceea că Sfânta Miercuri e „personificarea faptului zilei”, în grădina ei creşte bradul lumii (Elementele literaturii poporale, 148-164). Aidoma zilei faste pe care o reprezintă, Sf. Miercuri e o divinitate preponderent benefică, având atributele unei străvechi divinităţi autohtone a naturii, stăpână peste păduri, animale şi ape, patroană a torsului. Ea îngrijeşte şi ocroteşte animalele sălbatice. Nu întâmplător, animalelor născute de ziua ei ţăranii le spun Mercan şi Mercana (I. Ghinoiu, Zilele săptămânii, 32).

  Numele şi epitetele ce i se atribuie în basme şi legende reflectă unele atribute ale acestei divinităţi autohtone. I se zice „furca pământului” – aluzie la funcţia ei de zeiţă-tor-cătoare şi la caracterul median al zilei de miercuri (cF. Slavul sreda „mijlocul săptămânii”; germ. Mitt-woch). Un alt epitet este acela de „purtătoarea apelor” (O. Bârlea, Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, 452-457). Atributele de zeiţă-torcă-toare a naturii şi a belşugului din timpul verii se întrevăd şi în obiectele pe care ea le dăruieşte călătorilor rătăciţi: o furcă de aur care toarce singură, cămăşi ţesute din pânză de păianjen, mere de aur, perii care, aruncate îndărăt, se prefac în păduri, o pâine de fier care, azvârlită în aer, împlineşte orice dorinţă.

  SFÂNTA SÂMBĂTĂ: Este personificarea zilei de sâmbătă în mitologia populară românească. Aidoma zilei nefaste pe care o patronează, este o semidivinitate preponderent malefică. Apare mai rar în basme, unda figurează, de regulă, suratele ei benefice, Sf. Miercuri, Sf. Vineri şi Sf. Duminică, dar e prezentă în diferite credinţe şi eresuri rurale. Ea trăieşte undeva în pădure (simbolul graniţei lumii de dincolo) sau chiar lângă Apa Sâmbetei – râul tărâmului de dincolo. Umblă noaptea prin sate, făcând rău drumeţilor nocturni.

  SFÂNTA VINERI: Personaj al mitologiei româneşti, personificare şi patroană a zilei de vineri, caracterizată prin ambivalenţă, aidoma zilei săptămânii pe care o reprezintă. Este închipuita ca o femeie bătrână, slabă, cu părul despletit, îmbrăcată în alb sau negru şi socotită cea mai importantă după Sf. Duminică. E cea mai bătrână dintre surorile ei, personificând alte zile ale săptămânii. Este prezentată drept protectoare a femeilor şi animalelor sălbatice, care sunt „copiii ei”. E mai mare şi asupra păsărilor care o ascultă, deoarece are grijă de toate vietăţile. După cum remarcă G. Călinescu, se poate vorbi de un „complex al Sf. Vineri, caracterizat prin trăsăturile unei bătrâne, puţin exagerată în evlavia sa, în pasiunea sa pentru curăţenie şi lighioane” (Estetica basmului, 93-94). Ea ii ajută pe călători şi spune în vis cum să vindece diferite boli. Reşedinţa ei nu e întotdeauna precizată, deşi uneori se -crede că locuieşte în păduri sau în „ostroavele mării” (A. Fochi, Datini/şi eresuri, 278). Ţine pe lângă curtea ei o căţea de pază cu trup de fier şi cu dinţii de oţel (numită uneori Leica-Boldeica).

  Ca şi celelalte „Sfinte”, ii ajută pe protagoniştii basmelor prin sfaturile sale sau prin auxiliarele preţioase pe care le dăruieşte, îndeplinind rolul unui „donator” mitic. Are insă şi latura unei divinităţi nefaste, fiind asemănătoare cu Joimăriţa şi Marţolea, pedepsind femeile care torc în ziua ei, iar pe cele leneşe le pedepseşte prefăcându-le în nevăstuici. Efectuează un gen de control pe la casele oamenilor, mai ales în cele 12 zile dedicate ei: „Vinerea nu se coase, nu se spală haine, nici se coace pită, pentru că vine Vinerea” (A. Go-rovei, Credinţi şi superstiţii, 253). Prezenţa ei poate fi evitată prin întoarcerea oalelor cu gura în jos, întrucât, ca şi alte duhuri rele, ea are putere magică numai asupra vaselor stând în poziţie normală şi neacoperite. Controlul pe care il exercită şi pedepsele, uneori cumplite, pe care le aplică femeilor leneşe sau celor care nu respectă ziua ei, atestă caracterul justiţiar, specific divinităţilor arhaice feminine.

  Folclorul românesc referitor la Sf. Vineri oferă suficiente dovezi ale înrudirii acestei divinităţi cu Venus a romanilor, al cărei cult se crede că a fost propagat în timpul ocupaţiei Daciei. Se afirmă chiar că numele ei ar proveni de la forma de acuzativ a zeiţei romane Sanctam Venerem (V. Kernbach, Dicţionar…, 566). Există, desigur, o înrudire de nume, dar ea nu datează din timpurile ocupaţiei romane a Daciei, deoarece denumirea zilelor după planete şi după zeii lor protectori a fost adoptată de romani abia în secolul al III-4ea după naşterea lui Isus Hris-tos, sub împăratul Constantinus I {Enciclopedia civilizaţiei romane, 152). Aceasta insă nu exclude o mare asemănare a divinităţii tutelare a zilei de vineri, de obârşie autohtonă, cu zeiţa frumuseţii şi dragostei la romani. Numele ei cel vechi nu ni s-a păstrat. Ştim insă că la seminţiile slave din jurul nostru ea se numea Mokosi, iar ulterior aceasta a fost înlocuită la slavii de răsărit cu Parascheva-Piatniţa, iar la cei de sud cu Sfânta Petka. Ca şi Sfânta Vineri a daco-românilor, ele reprezintă figuri sincretice, în care, pe un fundament mitologic păgân, s-au altoit elementele cultului Sfintei Paraschive şi trăsăturile Maicii Domnului.