class="p1">  SFANŢUL ANDREI: Este unul din cei 12 apostoli ai lui Isus; a fost primul dintre ei chemat la apostolic şi apoi martirizat în Ahaia, în jurul anului 70 e.n., fiind răstignit pe o cruce în formă de X, care şi astăzi se numeşte „Crucea Sfântului Andrei”. După o legendă răspândită în Biserica răsăriteană, ar fi propovăduit în timpul vieţii sale creştinismul în Tracia şi Sciţia, ajungând pe teritoriul Dobrogei şi chiar mai înspre nord, până la dealurile de pe Nipru, unde ar fi ridicat o cruce indicând locul întemeierii viitorului mare centru al ortodoxiei.

  În mitologia românească, în jurul numelui şi datei celebrării apostolului {30 noiembrie) s-au format mituri şi credinţe populare cu substrat precreştin. Se crede că în noaptea spre 30 noiembrie umblă strigoii, de aceea ea se numeşte şi Noaptea Strigoilor. Pentru ca strigoii vii sau strigoii morţi, care în această noapte „se bat cu meliţele”, să nu intre în casă, uşile, clanţele, crucile ferestrelor şi stâlpii porţilor se ungeau cu usturoi (T. Pamfile, Sărbătorile de iarnă, 126-128). Ziua Sfântului Andrei marca perioada de cumpănă a anului – sfârşitul toamnei şi începutul iernii; de aceea, poporul ii spune An-drei-cap-de-iarnă, iar numele său, în varianta fonetică Îndrea sau Un-drea, este folosit pentru denumirea lunii decembrie. Pentru că în toate perioadele de cumpănă ale anotimpurilor se crede că hotarele dintre lumi devin penetr abile, se consideră că hotarele satului tradiţional sunt călcate de strămoşii mitici, sub forma unor demoni (strigoi) sau a unor animale totemice. Cum iarna este anotimpul lupilor, Sfântul Andrei (Sânt-Andrei, Sân-andrei) a ajuns să fie „patronul lupilor”, iar ziua lui se mai numeşte Ziua lupului sau Grădineţului şchiop, serbându-se pretutindeni prin nelu-crare „ca să nu strice lupii vitele şi mai ales oile şi caprele” (ihidem). Lupul, care are gâtul ţeapăn, se crede că în această zi capătă darul de a-1 îndoi, de aceea, se zice că „lupul îşi vede coada”. Împotriva lupilor se iau aceleaşi măsuri de protecţie ca şi contra strigoilor. După cum remarcă B. P. Haşdeu, Sfântul Andrei a ajuns să fie considerat „patronul lupilor” poate şi pentru faptul că, fratele său, apostolul Petru, este tot „mai mare” peste lupi (Etym. Mag., 1182).

  Seara, noaptea şi ziua Sf. Andrei sunt considerate propice pentru diferite practici divinatorii şi farmece de dragoste. Una dintre aceste practici are un caracter colectiv şi se numeşte Păzitul usturoiului: fetele şi flăcăii se adunau la o casă, unde aduceau căciuli pline de usturoi, pe care il păzeau toată noaptea; uneori, această sarcină era încredinţată unei femei bătrâne, în timp ce tinerii petreceau în casă (cf. Vaier Butură, Cultura spirituală, 378 ş.u.). Fetele din satele din Bucovina, ca să-şi vadă ursitul, puneau seara sub căpătâi 41 de fire de grâu şi spuneau: „Voi, 41 de fire de grâu, /Eu voiu adormi/Şi voiu hodini, /Dar eu mă rog lui Dumnezeu/Să-mi trimită îngerul meu, /Cel ce mi-e dat de Dumnezeu” (T. Pamfile, op. Cit., 141). Se mai practica ghicitul la fântână, cu parii de ia gard, la coteţele porcilor sau la staulele boilor şi vacilor. Nu lipseau nici vrăjile la oglindă sau cu corzile scripeţi. Cei mari, în această zi, făceau pronosticuri asupra vremiI. În Muscel, se credea că dacă va fi lună plină şi va fi nor, ploaie sau zăpadă, e semn că vor fi zăpezi mari şi o iarnă geroasă (C. Rădulescu-Co-din, C. Mihalache, Sărbătorile poporului, 88-90). Prin Oltenia, în ziua Sfântului Andrei, copiii tăiau nuiele de meri, peri, cireşi, pruni, le puneau într-un vas cu apă să înmugurească şi să înflorească până la Anul Nou, ca să sorcovească cu ele părinţii şi rudele (T. Pamfile, op. Cit., 142). În alte părţi, toţi ai casei, îndeosebi fetele mari şi flăcăii, semănau grâu într-o strachină, în care puneau pământ. Se spunea că aceluia ii va merge bine în viaţă, va fi rnai sănătos şi mai norocos, căruia ii răsărea mai bine grâul şi creştea mai frumos (C. Rădulescu-Codin, C. Mi-halache, op. Cit., 90). Precum şi în alte perioade de criză ale anului, când lumea coboară în haos, în seara şi ziua Sfântului Andrei era interzis să se scoată gunoiul din casă, să se măture, să se pieptene sau să împrumute ceva din casă (cf. A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii, 8).

  SFANŢUL ANTIPA: Sfântul mucenic Antipa, episcopul Pergamului, considerat făcător de minuni şi vindecător de boli, este celebrat de Biserică la 11 apriliE. În calendarul poporului, această zi se numeşte Ziua (Sărbătoarea) dinţilor, deoarece sfântul este considerat tămăduitor al durerilor de dinţi (cf. V. Kernbach, Dicţionar., 567). Este o dovadă privind caracterul totalizator şi sintetic al calendarului popular, care refăcea unitatea lumii stabilind legături intre istorie şi contemporaneitate, intre macrocosmos şi microcosmosul corpului uman: existau zile speciale dedicate ochilor, dinţilor, părului, obrazului etc.

  SICEIUL: în tradiţia românească, sicriului i se mai spune sălaş, casă de brad, casa mortului (S. Fi. Marian, înmormântarea, 235). Găsim aici reflectat un mitologem cu mare persistenţă în cultură prin care mormântul (sarcofagul, coşciugul, urna funerară) este casa aeterna, asociată întoarcerii defunctului în pântecele mamei-pământ sau revenirii la ipostaza de „strămoş”, confundării cu spiritul strămoşului dendromorf, li-tomorf sau zoomorf. Se ştie că primele sicrie au avut trăsături zoomorfe (V. I. Propp, Rădăcinile istorice, 149). Chiar şi atunci când erau făcute din piatră, ele aveau ornamente sau postamente zoomorfe (labe, capete, cozi de animale etc). Sicriele din lemn sunt făcute, de regulă, din esenţa unor arbori sacralizaţi în cultura respectivă (la români, din brad, stejar, frasin), denotând legătura cu arborii totemici. Când aceste asociaţii au început să-şi piardă semnificaţiile lor, semiotica populară a sicriului a evoluat mai mult spre omologarea sicriului cu casa. Capacul are forma acoperişului unei case, iar în multe părţi ale ţării noastre sicriele tradiţionale sunt prevăzute cu orificii care se numesc „ferestrele sufletului”, deoarece se crede că sufletul mortului părăseşte „casa” lui, pentru a pleca pe lumea de dincolo sau pentru a-i vizita pe cei rămaşi în viaţă în zilele consacrate strămoşilor (R. Vulcănescu MitoL. Română, 189).

  SOAEELE: Simbol arhetipal, prezent aproape în toate culturile lumii. Cultul astrului zilei, considerat izvor