al vieţii şi al morţii, este personajul principal al miturilor solare, iar so~ iarismul (helioiatria) drept componentă esenţială a religiilor uraniene, existente uneori paralel cu cele htoniene, bazate pe sacralizarea pământului. Forma cea mai veche a miturilor solare este cea a gemenilor divini, în care Soarele şi Luna sunt zei şi eroi civilizatori. Soarele poate fi asociat atât principiului masculin, cât şi celui feminin (in unele limbi siberiene, în germană sau rusă dialectală, astrul zilei e de genul feminin). O trăsătură esenţială a miturilor solare evoluate este instalarea lui în calitate de divinitate principală a panteonului, uneori alături de zeul tunetelor. Puterea soarelui este asociată regalităţii, aşa cum se întâmpla în religia şi în mentalitatea socială a Egiptului antic (dominate de cultul zeului-soare Re şi de reprezentantul său pământesc – faraonul), a poporului Inca din America precolumbia-nă (incaşii se considerau „copiii soarelui”). Soarele este sursă şi, concomitent, întruchipare a luminii diurne, cu toate valenţele ei spirituale şi psihologice. El este şi focul ura-nian, dătător de viaţă, purificator, dar şi ucigător prin arşiţa şi seceta pe care le provoacă. Soarele este nemuritor, dar el învie în fiecare dimineaţă şi moare la asfinţit; de aceea, este simbolul resurecţiei, al veşnicei întoarceri a vieţii trecând prin moarte temporară. Aflându-se în centrul cerului, el Y este un simbol al centrului. Orientarea după soare este pusă atât în centrul modelului cosmologic heliocentric, cât şi în organizarea şi măsurarea timpului (cF. Calendarele solare, ceasurile solare, zodiacul etc). Solstiţiile şi echinocţiile sunt luate ca puncte de reper în organizarea vieţii comunitare, în desfăşurarea riturilor agrare, în ţinerea sărbătorilor cu substrat păgân şi a celor monoteiste (inclusiv a celor creştine) de peste an.

  Dintre toate marile simboluri arhetipale, soarele are cea mai mare cantitate de simboluri derivate (transsimboluri). Astrul zilei poate fi conotat prin simboluri ce aparţin tuturor codurilor culturale: celui animal (vultur, şoim, leu, cerb, cal, taur, berbec etc), celui al metalelor (aurul) etc. Simboluri specific solare sunt: discul, discul înaripat, roata, carul, ochiul, svastika etC. În planul psihologiei persoanei, soarele se asociază laturii masculine, raţionale – Animus (Spiritus), în opoziţie cu latura feminină, sau complementar acesteia din urmă, numită Anima. ^Cercetătorii culturii tradiţionale româneşti reconstituie urme evidente ale solarismului credinţelor daco-ro-mânilor. Divinizarea „Sfântului-Soa-re” are rădăcini adânci în preistoria daco-romana, ştiută fiind larga răspândire pe teritoriul Daciei romane a religiei mitraice şi a cultului Sol Invictus. Astrul zilei este protagonistul unor naraţiuni cosmologice (balada „Soarele şi Luna”), al unor legende ale fetei îndrăgostite de chipul frumos al Soarelui de pe cer şi transformate în floare sau în păsare (Legenda Ciocârliei, Legenda Florii-Soarelui, Legenda Cicoarei etc). Un susţinător frecvent al teoriei solarismului din folclorul românesc a fost George Coşbuc (cF. Culegerea de studii folclorice, intitulată Elementele Ut. Poporale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988). Teoria autohtonismului cultului solar la români se face puternic resimţită şi în monumentala Mitologie românească (Ed. Academiei, 1987) a lui Romulus Vulcă-nescu, deşi există etnologi care susţin punctul de vedere privind preponderenţa unui cult lunar în civilizaţia tradiţională românească (Ion Chelcea, Reflexe mitologice, 292- 298). Răsăritul şi apusul soarelui Y sunt privite drept momentele cele mai solemne ale zilei, învăluite de sacralitate, care cereau din partea oamenilor o atitudine plină de pietate: Să te scoli înaintea soarelui, căci e păcat Şcl TB. SS. JCB. Soarele peste tine dormind„ (A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii, 215): „Să nu mături duminecă dimineaţa în faţa soarelui, că colbăieşti faţa sfântului soare„ (ihidem); „Când soarele este aproape de asfinţit, trebuie. Să stai până sfinţeşte şi apoi să începi lucrul” (ihidem).

  O bună parte a dansurilor şi jocurilor tradiţionale româneşti, printre care pe primul loc se situează hora, au un evident caracter solar. Centrate pe un cult heliolatric şi pe magia stimulării cursei solare sunt cele mai multe scenarii ludice şi jocuri tradiţionale ale copiiloR. În folclorul infantil, formula „ieşi, soare!” e un adevărat laitmotiv al incantaţiilor care au avut cândva un substrat magic. Aproape invariabil ele conţin promisiunea unor ofrande rituale, destinate unui adevărat zeu: „Ieşi, soare, /Că-ţi dăm pită cu unsoare” (Emilia Comişel, Folclorul copiilor, 136); „Ieşi, soare, ieşi/Că ţi-om da cireşi”, „Ieşi, soare, din închisoare/De-ncălzeşte oase goale/Că-ţi dă mama merişoare” (I. Gh. Neagu, Cântece şi jocuri de copii, 55).

  SOCUL: în reprezentările mito-poetice ale diferitelor popoare, inclusiv la români, socul (Sambucus nigra) figurează printre plantele „infernale”, legate de spiritele rele, de fiinţe htoniene şi de moartE. În unele versiuni ale mitului creştin despre Iuda se spune că acesta s-a spânzurat de creanga unui soC. În Irlanda se crede că nuielele de soc sunt folosite de vrăjitoare pentru deplasările lor nocturne. La vechii prusieni era un arbore sacru, sub care sălăş-luia zeul fertilităţii pământului Pus-chaitis şi gnomii ce-1 deserveaU. În Danemarca e socotit un geniu protector al casei. Şi în tradiţia românească, socul este integrat cultului strămoşilor. Tulpina, goală pe dinăuntru, e asimilată oaselor umane, iar despre rădăcina arbustului se spune că are forma unui cap de om. Românii din unele părţi ale Transilvaniei cred în existenţa unui spirit care-i omoară pe copiii nebotezaţi şi închide sufletele lor sau ii îngroapă în tufişuri de soc (A. Gorovei, Descântecele, 152). Ramurile de soc sunt folosite la focurile morţilor, în zilele dedicate amintirii strămoşiloR. În mod obişnuit, insă, funcţionează interdicţia de a pune lemne de soc pe foc: „Lemnul de soc nu-1 arde nimeni, crezându-se că din contră respectivul ar avea durere de măsele* (A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii,. 215). Frunzele de soc, ca şi cele de boz, se foloseau şi în riturile de provocare a ploii, servind la costumaţia paparudelor. Are largi utilizări în medicina empirică şi cea magică, fiind remediu împotriva unor boli precum tuberculoza, frigurile, durerea de dinţi ş.a. La rădăcina socului se aruncă apa unei scalde rituale în care s-a îmbăiat bolnavul, tot aici se îngroapă părul tăiat sau unghiile copiluluI. Il întâlnim şi în unele practici ale ghicitului premarital. De pildă, fetele cehe ieşeau noaptea, scuturau o cracă de soc spunând: „Eu scutur socul, iar tu, câinele de dincolo, latră ca să ştiu unde se găseşte ursitul meu!” (Slavjanskaja, mifolqghija, 68).

  /'SOLOMONARII: JPersonaje